De ce Gigi Becali ar fi bun de patriarh

E chiar evident, cum de sunt singurul care vede acest lucru foarte clar? Pai sa vedem.

Unu la mana, e religios. Are mai multe icoane la birou decat o maicuta intr-o chilie a unei manastiri instarite. Isi face cruce dupa fiecare activitate, merge la biserici mai des decat am fost eu la biblioteca universitatii (nici nu ar fi greu), sta la coada cu toata lumea sa pupe moastele la Iasi (nu ca imbuibatul ala de Basescu, pe care l-au bagat in fata; huo!) si asta impreuna cu a sa mama (deci si mare familist, ca orice popa care se respecta).

Doi la mana, e milostiv. Si cu saracii, si cu bisericile. A dat in cativa ani bani pentru ridicarea mai multor biserici decat a reusit Teoctist sa darame, ceea ce e o realizare. Se emotioneaza cand il tot decoreaza cate unul si altul din droaia de mitropoliti. Va dati seama ce Mall cu manastire ar face in loc de actuala patriarhie? Pamant unde s-o faca are, bani nu mai zic. Poate face patriarhie chiar deasupra super-domului ce va lua locul stadionului semi-demodat din Ghencea.

Trei la mana, nu se pune, ca e rusinos degetul asta, bai hahalerelor!

Patru la mana, propovaduieste ortodoxia. O biserica ici, o rugaciune colo, un teanc de euroi pe muntele cu nume de tigari, alt teanc pe meleaguri lovite de ape (din cauza ca, exact, l-am maniat pe Dumnezeu!). In plus, conduce cea mai mesianica echipa de fotbal, care fotbal, nu-i asa?, e o adevarat religie pentru romani.

Cinci la mana, e si iertator. S-a certat cu mai toata lumea, dupa care, mai citind un verset sau un extras de cont, a revenit la sentimente mai bune, impacandu-se. Ba chiar prinde un aer patriarhal cand ureaza succes in cupele europene si contracandidatelor traditionale.

Sase la mana unui polidactilic, are priza la public. Imaginati-va ce cota de popularitate ar avea biserica daca patriarhul Hoierus (caci asta ar fi numele logic pe care si l-ar lua) ar conduce turma romaneasca. Unde mai pui ca are si experienta. Despre partea mulsului, insa, Doamne, sa ne ierti!

Rad eu, rad, dar nu prea e rasul meu! Ma uit cu din ce in ce mai mare dezgust la misticismul huliganic numit “ortodoxism romanesc”. Babe bolnave calcandu-se in picioare sa ajunga la moaste, oameni intre 2 varste si 2 ciroze etanolice batandu-se pentru aghiazma (probabil pentru un sprit ecumenic), un sat intreg intins pe burta in chip de drum pentru tata popa care, cu calcaiu-i plin de har, ii absolva de pacatele reluate imediat dupa, toate astea ne creioneaza imaginea unui popor indobitocit (si nu e un cuvant prea greu), care a creeat “dogme” si obiceiuri bisericesti mai puternice decat insasi Biblia-si uneori impotriva ei, care isi face cruce cand trece pe langa fiecare biserica, dar o viziteaza de 2 ori pe ani (la Pasti si eventual la o nunta sau inmormante; ah, da, si la un botez, ca iar se inmultesc romanii).

Peste toate astea, Becali se muleaza perfect, cu al lui mesianism urlator, cu sclipirea din ochi demna mai degraba de o comisie medicala si nu de icoane. Asadar, de ce sa nu evitam datul la gioale ce va urma mortii lui Teoctist si sa ii dam aceasta o(n/r)oare lungifundiarului?

De ce nu suntem colineari cu axa Washington-Londra

Au aparut deja comentarii negative in media din UK (aici si aici) la adresa masurii Home Office de limitare a numarului de locuri de munca pentru necalificati, atribuite Romaniei si Bulgariei, dupa 2007. Deja sa mai vin si eu sa spun ca Reid e idiot, sau ca masura e un dublu standard fata de cele impuse celor 10 state acceptate in 2004, sau ca masurile nu vor duce decat la innegrirea pietei muncii engleze, ar cam fi redundant. Destul de remarcat ca aceasta masura, dublata de neridicarea obligativitatii vizelor inainte incetarii lor de facto (datorita regulilor UE care sunt mai tari decat cele nationale), demonstreaza ca nu prea ne gasim pe aceeasi axa cu mancatorii de fish’n'chips.

Nu-i nimic, pentru o dreapta e nevoie de doar 2 puncte. Tare imi e, insa, ca nici SUA nu ne vad prea bine. Desi am ramas printre putinii lor aliati in Irak, nici un semn ca s-ar inlesni acordarea vizelor (sa spun scoaterea lor ar fi prea nerealist) pentru romani. De altfel, suntem bagati la gramada cu celelalte 11 state intrate in 2004 sau 2007 (am fi fost 12, dar Slovenia a intrat in grupul select al celor care nu au nevoie de viza). De vizite oficiale, ori ale lor, ori ale noastre, nici gand. In acest timp, presedintii Kazhakstanului si ai celorlalte state din jurul zonei afgano-irakiene uzeaza din plin plusul fotoliilor din Biroul Oval (cine citeste cartile lui Bob Woodward, stie de ce!).

Asa ca am ajuns iar de poveste, intrand in cartea recordurilor cu o dreapta determinata de un singur punct. Poate e mai bine asa, ca ne da posibilitatea sa intreptam axa asta incotro vrem. Atat ca nenea presedintele ne cam loveste cu ea peste cap in timp ce o tot roteste ca pe buzdugan.

PS: macar la ps sa imi dau si eu cu cei 2 centi despre nominalizarea armeanului minune Varujan la functia de comisar european. Asa, dupa fata, se potriveste cu alde Baroso si Frattini. Dincolo de fata… ramane de vazut. Si el, ca si multi altii, s-a “nascut” speranta dupa ‘90 si continua sa nu confirme la “lotul mare”. Cine stie, acum ca a schimbat echipa, poate reuseste antrenorul Baroso sa il utilizeze cum trebuie. Acum, ce sa zic? In locul lui, i-as batea totusi obrazul lui Moliceanu ca a fost in aceeasi urna cu un Cristian David. Cum, nu stiti cine este? Nu-i nimic, probabil ca 98 din 100 de romani nu stiu. Iar aia 2 care stiu sunt membri ai familiei sale.

De ce bratara de aur nu ar trebui sa devina lasou in jurul gatului

Pornind de la o discutie pornita pe blogul unei tinere regizoare, precum si de la o idee care ma macina de ceva vreme, am decis sa atac aceasta problema a existentei noastre in afara meseriei/profesiei.

Sunt proaspat absolvent al unei facultati de medicina din tara. Locul nu stiu daca are importanta. Important insa pentru mine e ca nu acest lucru ma defineste in primul rand. Mai precis, nu sunt intai medic si apoi altceva. Pare ciudat, nu? Poate reusesc sa explic.

Am dat la medicina pentru ca la acel moment (si cativa ani inainte) asta ma vedeam facand peste ani. Eram si sub impresiile creeate de seriale precum ER sau Chicago Hope. Nu am un medic in familia apropiata, cel putin din ce stiu acum (si stiam si atunci). As fi putut, poate, sa fac cel putin la fel de bine un ASE, o Automatica, un Drept sau aproape orice alt ceva. In gluma (sau poate nu), nasul meu imi spunea ca popa trebuia sa ma fac: vocea aveam (inainte de modificare), talent la recitat exista, coliva imi placea si imi place si acum. Mama mea nu a vrut sa fac medicina, din motive care pana la un punct pot fi valide: dureaza prea mult facultatea, este foarte grea, mult de munca, plata adevarata vine tarziu. Tatal meu nu s-a opus si nici nu a propus altceva, avand probabil experienta proprie in fata ochilor. S-a multumit sa imi spuna ca ma sprijina atat timp cat ma tin de treaba in orice as alege sa fac.

Ca sa fie clar, nu regret absolut deloc ca am luat decizia de a studia medicina. Daca as fi ales alt drum, mai mult ca sigur ca lucrurile bune din viata mea de dupa intrarea la facultate nu mi s-ar fi intamplat, sau cel putin nu la modul cum s-au intamplat. Adevarat, poate altele si mai bune mi s-ar fi intamplat. Dar nu voi sti niciodata si, paradoxal sau nu, acest lucru nu ma deranjeaza deloc.

Am spus in pagina de descriere ca sunt un doctor deja satul de pacienti.  Suna urat pana la un punct, poate, vor fi cei care vor spune ca am vrut doar sa sochez, sa fiu trendy sau cum se mai spune la cool zilele astea. Dar asta e adevarul pentru mine. Nu ma vad fiind un medic de clinica, sa vad acelasi pacient timp de 5-6 zile, sa ma uit cu un interes voit crescut la curba de temperatura, la cat a mai urinat, daca si-a luat pastilele sau daca a tusit in timpul noptii. Desi asta inseamna cariera marii majoritati a medicilor de pretutindeni, nu e pentru mine. Mi se pare o plafonare, chiar daca, prin diversitatea cazurilor probabile pe care le-as avea nu s-ar parea.

Chestia de sus se aplica atat pe partea de medicina interna, cat si pe cea de chirurgie, cu toate ramurile lor. Singurul loc in care m-am simtit bine a fost camera de urgenta, respectiv ambulanta (si prea putin ca timp, in elicopterul de urgenta, din pacate; mai am timp, insa). Si cred ca una din explicatii, deloc usoara, este si faptul ca pacientii se succed cu repeziciune, diferenta intre raul si binele lor se face si se vede rapid, nu ajungi sa te plictisesti, dar nici sa te legi foarte tare de pacient. In compensatie, cei care lucreaza in serviciul de urgenta, cel putin in cel in care am lucrat cel mai mult (SMURD Tg. Mures), se leaga unii de altii, formeaza o comunitate mult mai unita decat cele din alte clinici. Repet, e vorba de ceea ce am simtit si vazut cu ochii mei.

Revenind totusi la tema de fata, spun din nou ca nu medicina ma defineste, adica nu sunt produsul doar al facultatii pe care am facut-o. Daca din intamplare nu as putea sa practic medicina sau sa fac cercetare medicala (ceea ce vreau sa fac in continuare), sunt absolut sigur ca as putea face altceva cu mare bucurie. Ce, mai precis? De la bucatar la scriitor, de la zugrav la sofer, de la ghid turistic la fotograf.

Nu sariti, spunand ca astea sunt hobbiuri si nu meserii. Sunt absolut convins ca as putea face orice din acestea ca meserie. Pentru ca pe toate le fac cu pasiune, toate imi produc bucurie si m-as trezi dimineata sa ma duc la oricare din aceste slujbe.

Poate sunt unicat, poate ca nu. Din pacate, sunt inca multi incapabili sa iasa din capcana in care au intrat fie singuri, fie ajutati sau chiar impinsi de altii. Multi spun, aproape apocaliptic, ca asta (adica meseria lor) e tot ce stiu sa faca si deci nu au cum sa faca altceva. Mai misca din coada in domenii conexe, dar atat.

E si mai grav ca oameni tineri, care si-au trait adolescenta dupa revolutie, spun asta cu o seninatate gri. Intr-adevar, sunt oameni care greu ar putea schimba locul de munca, dar sunt in mare majoritate oameni de vocatie-artisti, preoti, sportivi. Dar nici pentru ei nu e imposibil.

Sunt oameni atat de limitati la profesia lor, incat nu pot sa discute despre altceva. O conversatie cu ei, indiferent de punctul de plecare, ajunge implacabil la domeniul lor. Sa nu fiu inteles gresit, nu sunt impotriva specializarii, dimpotriva. Dar nici ultraspecializarea si izolarea intr-o nisa nu e de preferat.

Hmm, citesc ce am scris si mi se pare confuz pe alocuri. Dar deocamdata asta sunt gandurile mele. Ale voastre?

De ce CSI:NY ar trebui transpus in realitate

Desi nu e incercare de chain posting, totusi se cam inmultesc stirile despre oase de om. De data asta, la NewYork. Stati sa imi aduc aminte, au trecut cati ani de la 9/11? Peste 5? Adica intr-un ditai cincinalul n-au avut timp sa cerceteze cum trebuie locurile?

Despre ce vorbesc? Pentru cei prea lenesi sa citeasca ce e in link, pe scurt, au fost descoperite alte oase ale victimelor de la World Trade Center, amestecate cu ceva moloz, intr-o groapa, la Ground 0.

Ca administratia Bush habar nu are sa duca la capat vreo actiune pe care o incepe, e deja clar. Sa ne uitam la Afghanistan, Katrina, Iraq, No child left behind si altele. Dar avand in vedere ca totusi principala arma a republicanilor a fost “War on terror”, care a inceput de la 9/11, as fi crezut ca si-au acoperit macar spatele. As, de unde!?!

Intr-un fel, statistic, e ciudat cum o serie intreaga de evenimente negative pentru republicani s-au adunat acum, cu putin timp inainte de alegerile ce ar putea inversa raporturile de putere in Senat si Camera Reprezentantilor, pentru prima data din 1994. Dar vazand cum si-au facut treaba acesti domni din GOP, nu ma mai mira si nici nu induce mila fata de ei. Nu ca democratii ar fi mult mai breji, dar mai putin yes-men in Congres nu ar strica.

Sper doar ca asii din maneca domnului Karl Rove sa se fi terminat. Desi nu as paria casa pe asta.

De ce Oana Zavoranu poate salva transplantul romanesc

Nu, nu ma voi referi la domnisoara in cauza, nici la scandalurile ce o insotesc. Nici macar la lenjeria ei cumparata din Europa. Din complexul en-gros, nu de pe continentul omonim.

 

 

Am citit acum cateva zile o stire potrivit careia mai multe firme de pompe funebre din New York au facut un pic de comert cu organe de la cadavrele pe care trebuiau sa le machieze, coafeze si sa le puna in sicrie de firma. In schimb, le-au luat femururile si le-au inlocuit cu tevi de plastic. Si daca tot au intrat in ei, au lasat si mastile si manusile chirurgicale la locul faptei. Ca sa se pastreze forma cat mai anatomica, probabil… Organele au ajuns la firme medicale si de aici la pacienti care asteptau astfel de tesuturi si organe pentru a le fi tranplantate.

Acum, ce sa zic. Poate unii au vrut sa aiba in ei un os de celebritate. Sau piele de (fund de) copilas. Clientul nostru, stapanul nostru!

Cat despre Querida, ea are legatura cu aceasta tema, pentru ca e de ceva timp proprietara unui cimitir din Bucuresti. Asta ma face sa ma gandesc de doua ori data urmatoare cand voi dori moartea cuiva. De parca nu era de ajuns ca mori, acum te ingroapa Zavoranca! Oare Pepe trece pe muzica de inmormantare?

De ce (aproape) No Comment

Stiu ca e lung, dar… merita. Desi mi-am promis ca nu voi prelua niciodata un clip de pe YouTube fara sa il comentez, cred ca mai am nevoie de ceva timp sa rumeg…

UPDATE: textul legii il gasiti aici

De ce, daca moare Bush inainte de 2008, ii poate lua locul Robin Williams

Ok, sper ca se vede clar ca am scris “daca”. Nu de alta, dar vreau viza cand o fi sa plec la doctorat.

Cred ca se intelege deja ca plec de la filmul “Death of a President“, produs de o echipa britanica. E un experiment cel putin interesant, filmul tratand in stil documentar asasinatul presedintelui Bush, care “a avut” loc in Chicago in 2007. De aici, se urmareste firul investigatiei, care curge printre interviurile cu cei implicati – garzi de corp, agenti FBI, ziaristi, consilieri prezidentiali. Apropo de asta, tanti care ii este consilier lui nenea Bush e opusul Elenei Udrea. Batranul texan si-a consumat tot bunul-gust cand a cucerit-o pe Laura, probabil.

Oricum, e un film de vazut si nu doar datorita ipotezei de plecare. Utilizarea unor secvente video cu presedintele si restul echipei, precum si a unor efecte CGI foarte curate, toate acestea vin sa completeze imaginea unui film rezonabil de bun.

Un film incontestabil mai bun este “Man of the Year“. Mi-era dor de Robin Williams in forma lui buna si acest film a reusit sa imi aline macar partial acest alean (asta da sinonim de retinut!). Pe scurt, un comic din categoria Leno, Letterman, Stewart candideaza la presedintia US, cu o campanie curata, fara clipuri TV (stiu, incredibil!!!); isi desfiinteaza candidatii la singura confruntare TV la care e acceptat si, printr-o eroare de soft a masinilor electronice de vot, ajunge sa castige toate cele 13 state in care a candidat, ceea ce ii ofera voturile electorale necesare… ok, sistemul lor e complicat, nu stiu daca e locul aici. Ideea e ca este ales presedinte, numai ca nu accepta postul. De ce? Va trebui sa vedeti singuri.

Replici rapide, de un umor acid si muscator, o muzica total nelalocul ei intr-o campanie prezidentiala, actori de prima mana. Nu iti dai seama cand trec aproape 2 ore. Ar mai fi de spus ca regizorul este acelasi care a facut si “Good Morning, Vietnam!“, o capodopera inegalabila a aceluiasi Williams. Asadar, nu ratati!

Alo, Casa Alba? Georgica e OK?

De ce mi-as pune antena satelit… daca n-ar exista torentii

Devine deja truism ca nu mai ai ce vedea la televizor. In afara de unele emisiuni pe Discovery si National Geographic, unele competitii pe Eurosport (snooker, sporturi de iarna, ocazional canotaj) si din ce in ce mai rar stirile, nu prea ma mai uit la TV. Adevarat, ii dau drumul dimineata ca sa nu adorm la loc (pana se deschide computerul) si il las sa mearga seara (cate 15 sau 30 de minute) ca sa adorm. Interesant paradox, nu?

Ei bine, mai este insa un motiv pentru care ma mai uit la tv. Anume, un serial, pe Hallmark Channel. Imaginati-va ca mai exista un serial in care povestea conteaza, in care personajele sunt bine definite, dar mereu surprinzatoare, in care umorul este excelent in toate ipostazele (de limbaj, de situatie si in toate categoriile studiate cand ati invatat despre Caragiale). Probabil mai exista astfel de seriale, dar pentru mine, acest arhetip (uite un cuvant pe care nu il veti auzi pe Acasa) este reprezentat de Ed. Creatie a echipei Letterman, serialul cuprinde 4 sezoane, acum pe Hallmark fiind in desfasurare sezonul al III-lea. De primele doua au scapat in cateva weekend-uri maraton, in care, de dimineata de la 10 pana dupa-amiaza la 18, numai Ed. Ed, Ed, Ed! Mi-e dor de weekend-urile alea… Asadar, daca vreti sa radeti cu si nu despre personaje, daca vreti sa vedeti o combinatie superba de cuvinte, situatii si imagini, Ed e raspunsul!

Ah, da, ar mai fi “The O.C.“. L-am vazut prima oara pe Italia 1, in Italia (certo!), in 2004. Atunci, italienii erau cu un an in urma americanilor. Era sezonul 1 si, desi dublat in italiana, serialul reusea sa transmita ceea ce vroia. Nu e un alt Beverly Hills, aici personajele chiar au replici inteligente, problemele sunt probleme (sarcini, alcoolism, decese, falimente, nu doar faptul ca rujul preferat nu mai e la reduceri sau ca parul nu arata chiar perfect dimineata dupa), asadar chiar sunt premisele unui serial bun. In plus, personajele nu sunt scoase din cutiile Barbie&Ken, chiar daca traiesc intr-una din zonele posh din California. Merita urmarit. E pe ProTV, duminica pe la 14 si ceva (au tot schimbat ora).

Acum… sa revenim la titlu si la motivatia din spatele lui. In afara de ce am scris mai sus, posturile TV (in special cele romanesti) nu imi ofera cam nici un motiv sa butonez. Intamplator, pe la mijlocul lui septembrie, am intrat pe site-ul “The Tonight Show“, unde era invitat intr-una din editii (care se dau si la noi pe Antena3, cu cateva zile intarziere) Matthew Perry. De acolo am ajuns… in Paradis. Mai precis, pe site-ul noului show al actorului meu preferat din Friends. Dar sa o iau incet…

In zilele astea cat am lipsit de pe blog, in afara de nunta, am mai prestat cate ceva, mai precis, am vazut cateva filme si un numar variabil de episoade din cateva seriale noi americane.

Incep cu ce-am vazut mai putin, adica doar un singur episod (pe cel de-al doilea il astept din ora in ora sa apara pe… stiti voi unde!). “Twenty Good Years” este revenirea lui John Lithgow pe NBC intr-un sitcom dupa megasuccesul “3rd Rock from the Sun“, incheiat acum 5 ani. Daca v-a placut in rolul lui Dick Solomon, atunci il veti adora pe proaspat pensionatul chirurg John Mason, care isi convinge cel mai bun prieten, judecatorul Jeffrey Pine (jucat de Jeffrey Tampor, pe care l-ati mai vazut in “The Grinch” in rolul primarului), ca viata e prea scurta pentru a fi irosita si astfel, ea trebuie traita la maxim. Destul sa va spun ca in primul episod ei inoata goi in raul Jersey iarna. Da, sunt goi la TV, dar doar din spate. E de ajuns si asa! In concluzie, 22 minute ce merita vazute saptamanal!

ABC continua sa marseze pe succesul obtinut de “Lost” si propune (pe langa disperarea nevestelor) un alt show despre un grup de oameni aflati intr-o situatie limita. De asta data, “The Nine” pune 9 personaje intr-o banca, taman cand 2 hoti dau o spargere. Deocamdata am vazut 2 episoade (al treilea este in seara asta in US) si m-a cam prins. Si el continua trendul de sezonul asta, care aduce in prim plan actori care nu sunt frumosi, dar au ceva care atrage. Sper ca vremea Baywatch a trecut definitiv sau macar s-a mutat pe canalele pay-per-view. Revenind la serial, reteta se aseamana cu Lost si prin faptul ca actiunea din “prezent” se intretaie cu flashback-uri din cele 52 de ore cat a durat jaful complicat cu luare de ostatici. Dar nu e Lost, asa ca, indiferent de gustul pe care vi l-a lasat serialul aterizatilor pe plaja, nu pregetati sa vedeti The Nine.

Tot 2 episoade (al treilea abia l-am… capatat din cer!) am vazut si din “Friday Night Lights“. Noul show de pe NBC e despre fotbal american. Nu e “Any Given Sunday“, nu e in nici un caz “Remembering the Titans“, dar totusi merita vazut. De altfel, e singurul din cele pe care voi continua sa le vad care nu a reusit sa ma convinga din prima jumatate a primului episod. Totusi, punerea pe pelicula a vietii unui orasel din Texas, ce se invarte in jurul meciului echipei liceului local, din fiecare vineri seara, aduce elemente mai mult sau mai putin subtile despre ce inseamna America religioasa si sportiva. Abia vazand acest serial a inceput sa imi fie mai clar de ce totusi nenea Bush a reusit sa castige al doilea mandat. Ca actori, sunt ceva cunoscuti, dar fara nume mari, ceea ce poate va contribui pe termen mediu si lung (ce analist sunt!) la primatul povestii asupra actorilor. O muzica pe alocuri aparent deprimanta, dar care te monteaza pentru marele meci, caci toate meciurile sunt mari si importante in acel oras texan. Si el merita urmarit…

Cum nu se poate fara avocati si show-urile cu si despre lege au avut si au in continuare succes, CBS vine cu o noua propunere: James Woods – mai rau, mai tare si mai in forma ca niciodata! “Shark” este supranumele lui Sebastian Stark, fost avocat al celebritatilor, care vine sa lucreze cu cei pe care pana mai ieri ii invingea crunt in sala de judecata. Procuratura din LA infiinteaza o unitate speciala pentru cazurile high-profile si cine e mai potrivit decat el sa o conduca? Un serial intr-o mare viteza, cu personaje alerte si istete, cu o muzica bine aleasa si scenografii fantastice (printre altele, Stark are in subsolul casei o sala de judecata in semi-miniatura, cu cateva camere video, pentru simularea intregii proceduri; si unii se mandresc cu piscina interioara…). Fanii Ally McBeal, nu e ceea ce asteptati. Dar s-ar putea sa va placa si “Shark”! Deja 4 episoade scurse, al cincilea in aceasta seara in US. Asadar, grabiti-va! Sau va dau in judecata!

Tot 4 episoade au fost aratate publicului si din (zic eu si nu doar eu) marea lovitura SF a anului. NBC a gasit ouale de aur, unul dintre ele fiind si “Heroes“. De-a lungul timpului, multi oameni au fost considerati genii, speciali, li s-au atribuit puteri peste cele… normale. Despre ei s-a scris si se stie. Dar inchipuiti-va ca evolutia a dus nu doar la cresterea sperantei medii de viata, ci si la aparitia unor oameni cu puteri intr-adevar miraculoase: de la controlul timpului pana la zbor si prevederea viitorului. O poveste spusa excelent, cu actori captivanti, ce creeaza personaje extraordinare, care te atrag instantaneu. Nu spun mai mult, dar vi-l recomand tuturor, indiferent daca v-au placut X-Men sau Star Trek.

In sfarsit, favoritul meu absolut pentru acest sezon, serialul care va sparge toate topurile de audienta. Creeat si produs de cei care au facut “The West Wing”, cu o distributie plina de nume mari, “Studio 60 on the Sunset Strip” promite sa fie o adevarata furtuna. Pe scurt, e povestea echipei ce realizeaza un show asemanator cu “Saturday Night Live”, dupa ce producatorul si prezentatorul principal intrerupe show-ul pentru a isi spune pasurile despre situatia programelor televiziunilor americane. Asadar, in acest moment intra in scena fostul scenarist si respectiv producator al show-ului (Mathew Perry si Bradley Withford), adusi de noul director al televiziunii (Amanda Peet), ce incearca sa schimbe imaginea postului. Puneti la socoteala schimburi de replici ce va vor invarti urechile, umor de nu stiti daca sa radeti de teama sa nu pierdeti urmatoarea replica, personaje incredibil de solide, situatii ce se succed cu o repeziciune demna de 100 m la atletism. Intr-un cuvant: superb! Deja 5 episoade, unul mai bun ca celalalt. Nu e permis sa il pierdeti!

Hmm, sa ma linistesc un pic. Am un serial asupra caruia nu sunt inca decis. CBS propune un nou serial de comedie: “The Class“. Produs de creatorul serialului “Friends” si propunand semi-necunoscuti, serialul inca nu reuseste sa ma convinga, dar nici sa ma lase in pace. Nu stiu de ce, dar am un sentiment ciudat, dat poate de faptul ca mi se pare ca replicile pline de umor suna ciudat spuse de personajele in cauza. Cine stie, poate o sa imi treaca. Am vazut 3 episoade, mai am 2 de vazut. Poate va uitati si voi si spuneti ce credeti.

In final, o dezamagire destul de mare. Tina Fey a plecat din echipa SNL pentru a fi vedeta unui nou serial de comedie “30 Rock“. Nush ce naiba a fost in capul celor de la NBC cand au acceptat un al doilea show despre cum se face un show live (in cazul asta, unul numit The Girlie Show), simultan cu prezenta “Studio 60″ in program. Oh, si cum naiba a imbatranit Tina Fey cu 20 de ani? Arata oribil, obosita, fara nerv, cum de altfel este si serialul. E primul pana acum la care am renuntat de la primul episod. Damn, e prost.

Asadar, avem asa: 3 show-uri OK (Twenty Good Years, Friday Night Lights si The Nine), 1 Hai sa mai vedem (The Class), 1 Doamne, NU!!! (30 Rock) si 3 Doamne, DA!!! (Shark, Heroes si Studio 60). S-ar spune ca am ce vedea de acum incolo! Sper sa nu ma dezamageasca!

De ce nu voi mai scrie maine

Plec. In lume. Ei, nu, exagerez. Plec la o nunta.

Duminica seara voi posta cateva impresii despre cele mai noi seriale lansate in US. Si de bine, dar si de mai putin. Celor care va e dor de West Wing, bucurati-va, avem inlocuitor. Mai multe duminica!

De ce ecologia poate fi simultan deprimanta si motivanta

Am observat si eu, ca (mai) tot omul, schimbarile climatice produse in decursul ultimilor 10 ani. De la topirea primaverii in vara si inglobarea toamnei in iarna, pana la extremele de temperatura din cele 2 anotimpuri ramase, toate astea sunt, pentru mine, semne ca se schimba modificarea.

Este evident ca in Romania greu va castiga adepti miscarea ecologista. Romanul are alte probleme, mult mai importante decat sanatatea planetei si viitorul ei. Au tot fost partidulete si miscari ecologiste, care au esuat fie in alte partide, fie in neant.

Am urmarit cu mare atentie cursa prezidentiala din SUA din anul 2000. Cred ca e de notorietate de acum scandalul voturilor din Florida, faptul ca nenea Bush a ajuns presedinte doar prin votul prietenilor de la Curtea Suprema, ca doar votul popular il castigase Gore.

Cariera ulterioara a lui Gore a intrat in semi-anonimat, cel putin pentru publicul larg, Fostul vicepresedinte a avut inca din anii 70 ca principala tema ecologia si in principal incalzirea globala. Ca s-o scurtez, ultima sa creatie, cartea “An Inconvenient Truth”, premiata cel mai recent cu un Quill, dublata de filmul omonim, a produs ceva valva.

Am vazut acum 2 zile filmul si… am ramas pe ganduri. Apoi mi-am inchis televizorul de la buton, ca sa nu mai stea pe stand-by. Stiu, e patetic, dar e un inceput. Filmul prezinta, pe parcursul a o ora si jumatate, aproape in intregime prezentarea tinuta de Gore pe tema incalzirii globale, intretaiata de secvente aparent disparate, in care sunt surprinse diverse momente din viata lui Gore, unele povestite chiar de el. Desi exista referiri la momentul 2000, ele nu ies in fata. Mai mult, sunt incluse si secvente in care adversari politici il critica pe el si ideile sale.
Intr-o fraza, e un film ce merita vazut; mai mult, celor care li se parea ca Gore nu are nimic in comun cu charisma vor descoperi un om pasionat si pasionant, stapan pe ceea ce vorbeste, extrem de uman si care reuseste sa transmita eficace datele uneori seci sau incalcite din graficele prezentate. De ce a fost Bush mai charismatic in 2000, n-am sa pricep niciodata. Dar… americanii sa plateasca pentru alegerea facuta (si au tot platit).

Coincidenta sau nu, in ultimele cateva ore au tot aparut stiri europene legate de tema in discutie. Astfel, in Marea Britanie, laburistii se gandesc serios la modificarea legilor in acest domeniu, iar Comisia Europeana se ia de gat cu statele care nu si-au facut planul cincinal pentru reducerea emisiilor de carbon.

Toate bune si frumoase, dar principalul poluator mondial, adicatelea SUA, inca nu a semnat tratatul de la Kioto. Au mai ramas ei si australienii. Cum sa nu le mananci gangurii atunci?