De ce bratara de aur nu ar trebui sa devina lasou in jurul gatului

Pornind de la o discutie pornita pe blogul unei tinere regizoare, precum si de la o idee care ma macina de ceva vreme, am decis sa atac aceasta problema a existentei noastre in afara meseriei/profesiei.

Sunt proaspat absolvent al unei facultati de medicina din tara. Locul nu stiu daca are importanta. Important insa pentru mine e ca nu acest lucru ma defineste in primul rand. Mai precis, nu sunt intai medic si apoi altceva. Pare ciudat, nu? Poate reusesc sa explic.

Am dat la medicina pentru ca la acel moment (si cativa ani inainte) asta ma vedeam facand peste ani. Eram si sub impresiile creeate de seriale precum ER sau Chicago Hope. Nu am un medic in familia apropiata, cel putin din ce stiu acum (si stiam si atunci). As fi putut, poate, sa fac cel putin la fel de bine un ASE, o Automatica, un Drept sau aproape orice alt ceva. In gluma (sau poate nu), nasul meu imi spunea ca popa trebuia sa ma fac: vocea aveam (inainte de modificare), talent la recitat exista, coliva imi placea si imi place si acum. Mama mea nu a vrut sa fac medicina, din motive care pana la un punct pot fi valide: dureaza prea mult facultatea, este foarte grea, mult de munca, plata adevarata vine tarziu. Tatal meu nu s-a opus si nici nu a propus altceva, avand probabil experienta proprie in fata ochilor. S-a multumit sa imi spuna ca ma sprijina atat timp cat ma tin de treaba in orice as alege sa fac.

Ca sa fie clar, nu regret absolut deloc ca am luat decizia de a studia medicina. Daca as fi ales alt drum, mai mult ca sigur ca lucrurile bune din viata mea de dupa intrarea la facultate nu mi s-ar fi intamplat, sau cel putin nu la modul cum s-au intamplat. Adevarat, poate altele si mai bune mi s-ar fi intamplat. Dar nu voi sti niciodata si, paradoxal sau nu, acest lucru nu ma deranjeaza deloc.

Am spus in pagina de descriere ca sunt un doctor deja satul de pacienti.  Suna urat pana la un punct, poate, vor fi cei care vor spune ca am vrut doar sa sochez, sa fiu trendy sau cum se mai spune la cool zilele astea. Dar asta e adevarul pentru mine. Nu ma vad fiind un medic de clinica, sa vad acelasi pacient timp de 5-6 zile, sa ma uit cu un interes voit crescut la curba de temperatura, la cat a mai urinat, daca si-a luat pastilele sau daca a tusit in timpul noptii. Desi asta inseamna cariera marii majoritati a medicilor de pretutindeni, nu e pentru mine. Mi se pare o plafonare, chiar daca, prin diversitatea cazurilor probabile pe care le-as avea nu s-ar parea.

Chestia de sus se aplica atat pe partea de medicina interna, cat si pe cea de chirurgie, cu toate ramurile lor. Singurul loc in care m-am simtit bine a fost camera de urgenta, respectiv ambulanta (si prea putin ca timp, in elicopterul de urgenta, din pacate; mai am timp, insa). Si cred ca una din explicatii, deloc usoara, este si faptul ca pacientii se succed cu repeziciune, diferenta intre raul si binele lor se face si se vede rapid, nu ajungi sa te plictisesti, dar nici sa te legi foarte tare de pacient. In compensatie, cei care lucreaza in serviciul de urgenta, cel putin in cel in care am lucrat cel mai mult (SMURD Tg. Mures), se leaga unii de altii, formeaza o comunitate mult mai unita decat cele din alte clinici. Repet, e vorba de ceea ce am simtit si vazut cu ochii mei.

Revenind totusi la tema de fata, spun din nou ca nu medicina ma defineste, adica nu sunt produsul doar al facultatii pe care am facut-o. Daca din intamplare nu as putea sa practic medicina sau sa fac cercetare medicala (ceea ce vreau sa fac in continuare), sunt absolut sigur ca as putea face altceva cu mare bucurie. Ce, mai precis? De la bucatar la scriitor, de la zugrav la sofer, de la ghid turistic la fotograf.

Nu sariti, spunand ca astea sunt hobbiuri si nu meserii. Sunt absolut convins ca as putea face orice din acestea ca meserie. Pentru ca pe toate le fac cu pasiune, toate imi produc bucurie si m-as trezi dimineata sa ma duc la oricare din aceste slujbe.

Poate sunt unicat, poate ca nu. Din pacate, sunt inca multi incapabili sa iasa din capcana in care au intrat fie singuri, fie ajutati sau chiar impinsi de altii. Multi spun, aproape apocaliptic, ca asta (adica meseria lor) e tot ce stiu sa faca si deci nu au cum sa faca altceva. Mai misca din coada in domenii conexe, dar atat.

E si mai grav ca oameni tineri, care si-au trait adolescenta dupa revolutie, spun asta cu o seninatate gri. Intr-adevar, sunt oameni care greu ar putea schimba locul de munca, dar sunt in mare majoritate oameni de vocatie-artisti, preoti, sportivi. Dar nici pentru ei nu e imposibil.

Sunt oameni atat de limitati la profesia lor, incat nu pot sa discute despre altceva. O conversatie cu ei, indiferent de punctul de plecare, ajunge implacabil la domeniul lor. Sa nu fiu inteles gresit, nu sunt impotriva specializarii, dimpotriva. Dar nici ultraspecializarea si izolarea intr-o nisa nu e de preferat.

Hmm, citesc ce am scris si mi se pare confuz pe alocuri. Dar deocamdata asta sunt gandurile mele. Ale voastre?

6 Răspunsuri to “De ce bratara de aur nu ar trebui sa devina lasou in jurul gatului”

  1. stefantalpalaru Says:

    Înţeleg perfect frica de plafonare şi sentimentul că un singur domeniu de activitate e similar captivităţii, dar la gradul de complexitate la care a ajuns practicarea medicinei în ziua de azi (nu vb de românia) mai e loc de alte preocupări serioase? Hobby-urile intră oricând oriunde, dar o multidisciplinaritate de tipul inginerie-medicină-cibernetică-artă mai este posibilă? Sau, ca să restrâng aria, poţi să stăpâneşti foarte bine mai multe specialităţi medicale neînrudite?

  2. manoland Says:

    nu la asta ma refeream. am vorbit despre medicina ca asta am invatat, dar se aplica oricarei profesii. ma refeream la faptul ca ne enclavizam, vorbim, respiram si gandim doar in cadrul profesiei, iar cand locul de munca nu mai e ok sau dispare pur si simplu, suntem ca si pierduti, fara busola.

    despre asta e vorba, nu de subprofesii in cadrul unei profesii.

  3. slowdeephard Says:

    [paranteza]
    imi amintesc de Chicago Hope si ER si de faptul ca, urmarind serialele astea, chiar am observat diferentza dintre munca intr-un spital de urgenta, unde totul se intampla cu acceleratia calcata la maxim (as spune ca impresia lasata de o noapte la urgente e asemanatoare cu o expozitie de foto instantanee), si lucrul intr-un spital ca Chicago Hope, unde operatiile se pregatesc cu luni inainte si relatiile doctor-pacient devin foarte puternice. Ambele cazuri mi se par interesante.
    [am incheiat paranteza]

    inteleg perfect la ce te referi cu plafonarea, ba mai mult iti dau dreptate. Intre medicina si regie de film (de exemplu :)) exista insa , inainte de orice altceva, o diferenta majora: pe mine daca ma pui sa operez un om, rezultatul va fi cel putin dramatic. Tu, in schimb, ca cinefil, daca esti pus sa regizezi un film, s-ar putea sa nu o dai in bara la fel de tare ca mine in cazul operatiei.

    Oricine poate sa picteze un tablou, sa scrie o carte sau sa faca niste poze. Rezultatul va fi mai bun sau mai prost-pe undeva exista si factorul noroc. Dar pe pictor nu il poti pune sa apere pe cineva in instantza, asa cum nici solistului de la opera nu ii poti cere sa tina contabilitatea unei firme. De aici vine acel „NU POT”.

    Cu alte cuvinte, chiar daca TU ca MEDIC ai putea fi un scriitor excelent chiar si fara nici o pregatire in domeniu, scriitorul nu va putea fi niciodata MEDIC daca nu are studiile necesare.

    Cat despre cei ce „gandesc si respira doar in cadrul profesiei”- te-ai gandit ca in unele cazuri (evident, nu toate) ar putea fi vorba si de pasiune?

  4. manoland Says:

    ok, de acord cu pasiunea, dar ceea ce vroiam sa transmit (si se pare ca nu am reusit total) era ideea ca, de cele mai multe ori, daca acel om care s-a limitat la o singura felie brusc nu mai poate manca doar acea felie, risca sa moara de foame (la propriu, dar aici la figurat).

    mai vroiam sa subliniez acea disperare, acea agatare cu dintii de ceea ce cred ca stiu sa faca, cu negarea oricarei alte posibilitati.

    cred ca o sa rescriu partial postul, dar asta cand o sa mi se cristalizeze si mie ideile mai bine. asa ca mai comentati, ca asta ma ajuta.

  5. costinoane Says:

    Si cand te gandesti ca visul fiecarui tanar e sa devina specialist pe o nisa?
    P.S. Nu esti singurul care traieste sentimentul asta.

  6. manoland Says:

    ok, nisa, nisa, dar ce faci cand nu mai ai loc in acea nisa? cand nisa e deja plina de altii care au ajuns primii sau sunt mai bine adaptatei nisei respective?

    asta era ceea ce incercam sa dezbat, incremenirea in proiect (sar’na domnu’ Liiceanu!). ma uitam la TV ieri seara, dupa marele show facut de armata in Bucuresti, si era intervievata o tanara, care spunea ca ar alege aceasta cariera in primul rand pentru stabilitatea locului de munca. daca cineva de 18-20 de ani gandeste asa, nu ma mai mira ca inca sunt demonstratii ale unora de 40-50 de ani, care vor sa le dea statul de lucru.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s