Je suis venu vous dire que je m’en vais

Gata, sunt in tara multor posibilitati, caci pe cea a absolut tuturor posibilitatilor abia am parasit–o. Culmea (sau poate nu), la Otopeni a mers cel mai rapid si mai simplu. Am foliat cele 2 valize mari (in care a incaput toata viata mea), cate 18RON de bucata, le–am dus la check–in, unde metoda farmaceutica de a face bagaje si–a aratat meritele. Cum adica farmaceutic? Pai am cantarit tot ce am pus in valiza, de la cosmetice la chiloti, trecand prin muntele de tricouri şi camasi. Da, stiu ca exista haine şi in US, şi inca ieftine, dar incercati şi voi sa lasati acasa un lucru la care tineti si veti vedea ce greu e sa renunti la obiecte care inseamna, fiecare, un pic de “acasa”. Asadar, cele 2 valize au avut impreuna 45,9 kg, din 46 permise. E buna si facultatea asta de medicina la ceva. De fapt, mai bine zis, e bun umblatul dupa fetele de la farmacie (mult mai faine decat medicinistele).

Evident, pupaturi (de la mine) si lacrimi (de la ei) cu familia. M–am cam grabit sa intru la controlul de securitate, caci nu stiam cat o sa dureze apoi la pasaport. Daca de obicei se miscau incet, acum lucrurile au mers repede, asa ca am cam avut de asteptat la poarta. Remarc inca o data ca avioanele sunt pline, lumea circula, multi straini sunt fie in tranzit pe aici, fie au avut treaba chiar in RO.

Prima etapa a fost Otopeni–Dusseldorf. Ne spusese tipa de la check–in ca e mic avionul, dar nu mi–a venit sa cred cand l–am vazut. Ceva un pic mai mare decat un jet, cu vreo 40 de locuri. Zborul a fost OK, mancarea chiar faina, deh, Lufthansa. Am ajuns la timp la Dusseldorf, unde a inceput ciudatenia. Fiind doar in tranzit, ma asteptam sa nu mai am de–a face cu controlul pasapoartelor, alt check–in si tot asa. Pe naiba! Poate e de vina arhitectura aeroportului, dar am iesit din zona libera, de parca aveam treaba in oras. La check–in, alta buba. Desi aveam deja boarding–pass–ul emis de la Otopeni, a trebuit sa mai stau la un ghiseu, unde sa imi rupa un nene foarte “vesel” 😉 hartia de la OTP si sa tipareasca el alta. Plus ca a vrut si adresa din US. Imi face o vizita? Nu de alta, dar la final m–a intrebat cum se spune “pleasant flight” in limba mea stramoseasca. I–am zambit candid, mi–am tuguiat buzele si l–am invatat. Macar atata bucurie sa aiba si el pe ziua de azi.

De acolo, la alt control de securitate, unde m–au exasperat nemtii cu lentoarea cu care se miscau. Eram aproape disperat ca pierd avionul. Ei, as, ajung la poarta, era o coada imensa, avionul nici nu era tras. Si de parca toti idiotii sunt astazi de serviciu, tanti de la poarta ma ia la intrebari privind viza mea, pe cati ani e data, ce scrie in I–20 (care e sigilat si atasat la pasaport) etc. M–am uitat scurt la ea si i–am spus ca sunt sigur ca voi intra in US si i–am smult pasaportul. Culmea (sau nu), madam nemtoaica de la controlul pasaportului n–a avut nimic de comentat. Am intrat cu chiu, cu vai in avion, mi–am luat locul la geam si mi–am pus mp3–player–ul, caci in fata cu vreo 2 randuri era orchestra: o familie cu 2 copii sub 2 ani, care chiraiau pe toate vocile posibile. Personalul avionului a fost dragut, le–a adus patuturi speciale etc, dar aia 2 nimic, Wagner combinat cu P.Diddy. Am reusit sa mai atipesc un pic, dar tot venea insotitoarea de sbor. Ba o apa, ba pranzul, ba formularele de intrare si vama.

Apropo de formularele de vama. Am ajuns la concluzia ca s–au prostit nemtii. Desi ne–au explicat si prin sistemul de PA si au si pus filmul explicativ de vreo 3 ori, in 2 limbi, multi (prea multi) pasageri nemtalai au tot cerut formulare noi. Am inceput sa rad cand am vazut ca la vreo 40 de minute, cand astia tot cereau formulare si explicatii, au pus din nou filmul de vreo 5 ori. Nu stiu cat le–a folosit. Nu prea mult, din moment ce si la aeroport mai completau cate ceva pe el sau cereau altul nou. Sa inteleg ca nemtii normali au ramas in tara?

Avionul, un Airbus A330-200, era foarte fain. Nou, foarte silentios, destul de confortabil, si-a facut treaba bine. Am avut foarte putine turbulente la decolare, dar cam atat. Cred ca o sa mai merg cu LTU, dar ma ingrozesc ca trebuie sa mai trec prin aeroportul de la Dusseldorf. Doamne, ce tampenie de aeroport!

Cum stateam eu asa linistit si incercam sa ma uit la film (unul din cele 2 ale zborului; „Music&Lyrics” a fost primul, pe care, cum veti citi, nu l-am prea vazut, noroc ca il mai vizionasem; al doilea a fost ceva de animatie), se intrerupe treaba si sefa insotitoarelor de bord anunta ceva in germana despre ceva medical, urgenta, medicamente etc (ce vreti, dupa 1 an de germana, atat inteleg; plus ca vorbea cu un accent ciudat), iar cand sa treaca la partea in engleza, s-a oprit dupa „ladies and gentlemen”. La vreo 2 minute, in fata mea cu cateva randuri vad ceva agitatie. Ma ridic si eu sa ma dezmortesc si ma duc intr-acolo. Iar subliniez faptul ca doar nemti prosti s-au imbarcat in avionul asta. Subiectul era o nemtoaica de 15 ani, astmatica (aveam sa aflu mai tarziu), care calatorea singura si isi uitase spray-ul acasa. Mai adaugati faptul ca nu mancase nimic de la plecare, bause doar un pahar cu cola si veti avea imaginea unei fete palide, cu o dispnee marcata, cu un puls spre 100, aproape lesinata, care nu vorbea. Nu, nu ea neaparat e neamtul prost, ci malacul care se prezentase primul la apelul insotitoarei de bord si care acum, tacticos, ii lua tensiunea. Evident, fara sa ii ia si pulsul.

M-am uitat scurt la insotitoare, i-am spus ca sunt nenea doctoru’ cu experienta in urgente si am inceput treaba. Am mutat pacienta imediat in spatele cocpitului, unde aveam mai multa liniste, ca loc nu prea. Am aflat acolo ce e cu ea si mai ales ca ii dadusera bromazepam. Evident, sa o linisteasca. Mai aveau un pic si o linisteau de tot. Bine ca nu ii dadusera decat 3mg (jumatate de tableta). Am legat-o la defibrilator, pentru ritm si puls. Era in sinusal, cu 2 extrasistole pe minut, si puls de 95-100. Am incercat sa stau de vorba cu ea si asa am aflat ca e astmatica, nu are tratament la ea, n-a mancat si n-a baut. In plus, are si frica de avion. Initial am vrut sa ii dau direct steroizi in puff, dar imi spusesera deja de bromazepam, asa ca am vrut sa mai astept. Evident ca si tensiunea arteriala era mica de la benzodiazepina (110/70). Oxigenul pe masca l-a tinut vreo 10 minute, apoi n-a mai vrut, asa ca si-a administrat 2 pufuri de beclometason (Ventolair) si incet, incet s-a linistit. A si mancat un pic, iar la vreo ora dupa se plimba pana la toaleta sa vada daca lip-gloss-ul e bine aplicat. Deci era OK.

In timpul asta, pilotul deja lua in calcul aterizarea la Newfoundland, daca nu reuseam sa o stabilizam. Dupa ce se linistise domnisoara Julia, caci asa se intitula dansa, am fost chemat de pilot in… cocpit. Eeeee! Asta a fost punctul cel mai frumos al aventurii de ieri. Nu pomenesc de aparatura de bord, ca aia am mai vazut. Dar privelistea din fata si lateral… fantastica. Doar cer albastru, cativa norisori albiciosi si doar atat. Vroiam sa intreb unde sunt semnele de circulatie. Nici n-am putut sa privesc prea mult, ca parca nu mai aveam aer. Extraordinara senzatie si priveliste! Iar capitanul era un neamt clasic, blond, aer asa de ametit, subtirel, intre 2 varste. A fost foarte amabil, m-a ascultat cu atentie, m-a intrebat de 2 ori daca sa caute un aeroport cat mai aproape (mai aveam 3-4 ore pana la Miami), daca sa alerteze echipaj medical la sol, daca am nevoie sa vorbesc cu un doctor de la sol. L-am asigurat ca don’soara va fi bine, i-am multumit pentru oportunitate si a ramas sa vorbim daca se inrautateste situatia. La iesirea din cocpit ma astepta sefa insotitoarelor cu o punga. In punga, o sticla de sampanie, asa, ca multumire. Plus ca tot drumul ramas a mai venit, m-a mai intrebat una, alta. Am si completat o multime de acte justificative (raport medical al urgentei, raport de utilizare a defibrilatorului, date de contact), din care am si primit un exemplar.

Restul zborului a decurs OK, adrenalina nelasandu-ma sa mai adorm. Si la debarcare iar mi-au multumit si simteam in vocea lor usurarea ca nu a trebuit sa faca o oprire in alta parte.

La Miami… am zis ca mor. Sau ii omor. Plecand cu intarziere din Dusseldorf, am si ajuns cu intarziere, asa ca in fata noastra au procesat alte 2 avioane, un Iberia plin de columbieni care se intorceau din Spania, si un AirFrance plin de turisti. Asa ca la coada pentru Visitors (cum sunt si eu) am toooot stat. Cred ca am pierdut vreo ora si jumatate la imigrari. Cu mine a terminat repede, avand toate documentele in ordine. Apoi, alta nebunie la bagaje. Pentru ca erau deja descarcate de pe banda, dar unul intr-un colt, altul la 50 de metri si tot asa. Da-i si aduna-le si da-le jos plasticul pus la Otopeni (care a protejat foarte bine geamantanele din fibra), caci urma controlul vamal. Aiurea, ne-am chinuit degeaba. Ne-au luat formularul de vama si ne-au facut semn sa iesim. Am ajuns la check-in-ul American Airlines, avand 50 de minute pana la zborul de Tampa. Aici, alta coada imensa. Initial, nu au vrut sa ne lase sa facem check-in, pentru ca nu mai aveau ei cele 45 de minute necesare sa puna bagajele. Ne-am pus pe rugat si insistat, pana la urma au acceptat, dar trebuia sa ducem bagajele mari la alt etaj, mai aproape de avion. Asa ca da-i cursa nebuna cu 2 carucioare, fiecare cu peste 50 de kile, printre oameni, terminale, plante, stalpi si alte cozi. Am ajuns la fix, le-am dat, acum hai la imbarcare. Aici, daaa, ati ghicit, alta coada, alt control de securitate. Iar am avut noroc, pentru ca un tip cu ceva pile trebuia si el sa ia acest zbor si si el intarziase. Asa ca ne-am lipit de el si de tipa de la Border Patrol care il ducea, am trecut desculti pe la controlul de securitate si am fugit catre… metrouasul automat care face legatura intre controlul de securitate si poarta de imbarcare. Acolo, evident ca iar avionul intarzia, asa ca eram la timp. Stand si asteptand sa ne imbarcam, am tot vazut echipaje mergand catre avioanele lor. Eu inteleg ca sindicatele in US sunt puternice, dar chiar in halul asta? Stewardese mai babe, mai grase, mai urate si mai neingrijite ca la American Airlines n-am vazut niciodata. Descheiate la nasturii de pe burta (ca sa nu crape, probabil), cu parul nepieptanat (si un pic nespalat), se imbarcau dragutele pentru un nou zbor.

Eram, eu si verisoara mea, epuizati fizic si psihic, transpirati si transfigurati, in asa hal incat vara-mea nu mai tinea minte cum sa sune cu taxa inversa acasa. Zborul catre Tampa a durat o ora, aterizand pe o ploaie torentiala (care tine si acum, a doua zi). Am gasit toate bagajele, ne-am urcat in masinile rudelor mele si… gata.

In concluzie, asa se poate ajunge in US. Sau si asa. Cred ca am mai scapat cate ceva, dar e de inteles.

Welcome to the United States! Sau mai bine Bienvenidos!

Ai nostrii, ca porumbu’

Stiu, blasfemie sa vorbesti de porumb pe seceta asta, dar trebuie sa o fac. Bunicii mei din partea mamei sunt intr−un sat langa Dorohoi (nu va spun unde e Dorohoi, mai puneti mana pe o harta). In zona aceea nu prea a fost seceta, plouand cam de vreo 2 ori pe luna şi mai ales la timp. Asa ca porumbul in gradina din spatele casei a ajuns sa depaseasca 3 metri, in timp ce in marea majoritate a restului tarii nu depaseste juma de metru. Din pacate, cand am fost eu nu era copt, asa ca nu am apucat sa gust din recolta. Dar tot e bine pentru bunicii mei.

Evident, plecand din tara, am mers sa imi iau ramas−bun. S−a suprapus şi cu vizita rudelor mele din US, asa ca gratarele nu prea au apucat sa se raceasca vreo 3−4 zile. A fost placut, iar socul plecarii nu a mai fost asa mare pentru bunici, pentru ca erau deja „dresati” de la plecarea matusii mele.

Mi−am dat seama ca ei imbatranesc din ce in ce mai repede, ca desi tineri comparativ cu alti bunici, ca sa nu mai spun de alti strabunici, totusi varsta incepe sa isi spuna cuvantul. M−a mirat inca o data faptul ca imensa majoritate a amintirilor lor cu mine sunt de cand eram mic şi chiar foarte mic. Nu se satura niciodata sa le reia, chiar daca şi in anii trecuti tot povestile alea le−au spus. Mi−am dat seama insa mai greu de faptul ca nici nu prea ar avea ce sa povesteasca de mai recent. Am ajuns din ce in ce mai greu acolo (trenul de la Iasi face vreo 4 ore şi ceva şi e doar personal, autobuzul−rata face tot cam asa), vacantele le−am petrecut in alte parti, asa ca nu prea am mai avut experiente comune. In plus, cred ca e şi vorba de o perioada in care erau şi ei mai in puteri, mai tineri, mai stapani pe destinul propriu. Acum, depind din ce in ce mai tare de sprijinul copiilor lor.

In acelasi timp, diferenta de generatie devine din ce mai mare. Gasesc din ce in ce mai greu subiecte importante comune de discutat, asa ca ma rezum la a-i intreba de ale lor, de lucruri cu care stiu ca se simt bine sau cel putin in cunostinta de cauza. Evident ca inca nu rezist sa il contrez pe bunicul meu atunci cand, un pic luat de vinul adus de la malul marii, sustine prostii cu o energie demna de o cauza mai buna. Dar cum nu voi mai avea aceasta ocazie prea curand, m−am „delectat”.

Hmm, greu cu batranii astia.

Silenzio stampa finito… o quasi

Stiu, n–am mai scris de mult. Am avut o perioada extrem de agitata. Inca nu stiu daca sa scriu un post fluviu sau mai multe, targetate. Mai vad eu.

Acum, scriu postul asta in avion. Mai am niste energie in baterie, asa ca imi omor cele 9 ore şi ceva peste Atlantic cum pot. Apropo, oceanul se vede superb, calm, linistit, de un albastru pictural. Mai ca as deschide o usire de urgenta sa fac o baie. Cred insa ca nu as mai zbura prea curand cu aceasta companie…

Intre timp, mi−am vandut apartamentul (mare aventura), mi−am comprimat viata in 2 valize şi un ghiozdan, am trecut prin niste calduri foarte ne−cool, am incercat sa manageriez despartirea de ai mei cat mai bine (nu stiu daca mi−a şi reusit), am aflat şi in mare programul la universitate pe primul semestru, mi−a fost dezvaluit şi viitorul coleg de apartament (un hispanic, student in anul al III−lea la colegiu la UCF). Deci multe s−au petrecut.

Cred ca ar fi mai bine sa le disec pe unele din cele de mai sus in posturi separate. Asa ca… m−am intors