Jobul, Multinationala / Candidatul, Romaniiiiaaaa! (1)

O amica din tara imi spunea acum cateva zile ca postul meu la compania pharma, de unde am demisionat, e inca liber, la 3 luni dupa. N-am verificat daca exact acea pozitie e libera, dar de pe site-ul ejobs am aflat ca mai multe pozitii similare, in mai multe zone, sunt disponibile. De altfel, ne aflam in perioada din an cand marea majoritate a companiilor posteaza anunturi pentru diferite pozitii, in marea parte pentru reprezentant medical. Mda, toti trebuie sa incepem de jos, nu?

Dupa acea discutie, mi-am adus aminte zambind de perioada cand eram eu in focuri: aplicatii, CV-uri, emailuri, interviuri. Asa ca m-am gandit ca e poate util sa scriu despre acele experiente, poate sunt de folos cuiva.

Am inceput si eu cautand pe site-urile de joburi si pe site-urile companiilor. Nu imi dau seama de ce companiile de pharma din RO au probleme in a-si tine actualizate site-urile la sectiunea Cariere. De foarte multe ori, anunturi aparute pe ejobs sau pe alte site-uri de gen nu figureaza pe site-ul companiei. Asta e, baietii sunt ocupati: formatari de hard-uri, traininguri de CRM, configurari de laptop-uri. Era sa zic cititul emailurilor angajatilor, dar m-am oprit la timp.

OK, aici incepe munca. Anunturile sunt in imensa majoritate foarte generale. Fiecare companie se lauda ca e lider pe piata, ca ofera conditii de munca unice pe piata etc. In general, toate companiile vor oferi masina de serviciu (aici discutia e lunga si faina, dar nu stiu daca e locul aici), telefon, laptop (iar daca nu ofera, e semn de intrebare). Nici un anunt nu cuprinde date despre salariu (duh!!), zona efectiva arondata (sa nu va inchipuiti ca veti lucra doar in orasul de bastina; masina nu e pentru mers la Mall sau la iarba verde; bine, e si pentru asta, dar nu doar), produsul/produsele ce vor fi reprezentate, orarul de munca etc, asa ca nu le cautati in anunt. Aceste aspecte se vor lamuri la interviul final, daca e cazul, adica daca ajungeti acolo.

Toate anunturile cer trimiterea unui CV. Unele companii au formulare pe propriul site, in care scrii cateva date personale si privind educatia. Cred ca e mai bine sa trimiti un CV separat, pentru ca atunci tu controlezi exact ce vor stii despre tine si ai posibilitatea sa subliniezi care iti sunt plusurile tale. Unele companii cer si o scrisoare de intentie, care mie mi se pare inutila, mai ales daca abia intri in lumea pharma. Dar daca trebuie, e bine sa treci acolo motivele pentru care vrei sa intri in pharma, in loc sa fii medic sau stomatolog sau farmacist sau bioinginer sau mai stiu eu ce facultate ai absolvit. Apoi, o greseala facuta de foarte multi e reinsirarea unor date din CV in aceasta scrisoare. Nu trebuie, mai mult, e deranjant pentru cel care o citeste si care selecteaza candidatii. Nu trebuie sa depaseasca o pagina, in general 3-4 paragrafe sunt de ajuns (primul in care aplicantul se prezinta si spune pentru ce pozitie aplica, al doilea cu motivatiile, al treilea cu motivarea alegerii acelei companii, ultimul de incheiere); de retinut ca scopul ei este sa te diferentieze de ceilalti, nu sa te afunde in marea masa de aplicanti.

CV-ul… Mare buba si aici. Am avut ocazia sa vad la departamentul HR cateva CV-uri trimise de diversi aplicanti si m-am minunat. Cred ca nici pentru ajutor de bucatar nu poti sa trimiti astfel de CV-uri. Pornind de la poza facuta la vreo petrecere, cand ai fie prea mult fard, fie fata prea turtita de bere, continuand cu Times New Roman, font ubicuitar si enervant 100%, si terminand cu greseli de ortografie, reteta pentru dezastru cuprinde multe ingrediente. Si mai mare greseala e sa trimiti un CV in format european, dar completat aiurea. O simpla cautare iti va produce si instructiunile pentru completarea acestui format de CV, care are particularitatile lui. Desi pare simplu, nu e deloc. De altfel, instructiunile sunt valoroase din mai multe puncte de vedere: odata ca nu completezi aiurea, iti mai si da idei despre ce ai putea sa scrii sa iti fie in avantaj.

Alta capcana in care cad multi este sa te supraapreciezi in CV. Desi nici contrariul nu e de dorit, totusi CV-ul nu trebuie sa contina minciuni flagrante. Ele sunt depistate destul de usor de oamenii de HR, chiar daca nu imediat; daca sunt descoperite mai tarziu, pot avea efecte negative. Acelasi efect ca si minciuna il are adevarul nesustinut de fapte verificabile. Ca sa nu devin prea abscons, dau exemplul clasic cu „bun organizator”: degeaba scrii asta la abilitati daca nu precizezi si in ce contexte ai capatat aceasta abilitate (organizatie studenteasca, fostul loc de munca etc). Asa ca scrieti cu responsabilitate. Un CV mai mic, dar bine argumentat e mai bun decat unul de 3-4 pagini, plin de cuvinte mari si goale.

Revenind la anunturile de pe site-uri, trebuie mentionat ca deadline-urile nu sunt respectate intotdeauna de companii, in ambele sensuri. Astfel, desi poate si-au gasit deja angajatul si deci anuntul devine nul, totusi el nu e retras de pe site, pentru ca e deja platit sau poate din neatentie. La fel, daca aplicantii de pana la deadline nu sunt ceea ce compania cauta, deadline-ul se prelungeste.

Buuun, ai trimis CV-ul si acum astepti. Daca CV-ul tau trece de primul screening (care de obicei e facut de HR, dupa diverse criterii), atunci esti sunat pentru a te programa la primul interviu, de obicei fie cu cineva de la HR, fie cu managerul de zona, asta in functie de organigrama companiei.

Aici e bine de precizat un lucru vital: desi nu e interviul cu country managerul, totusi deocamdata e pasul ce trebuie trecut, asadar e bine ca aceasta etapa sa fie tratata la fel de atent ca oricare alta.

Ce se intampla la un astfel de interviu? Depinde. In functie de pozitia persoanei care conduce interviul, intrebarile pot sa difere. In cazul meu am avut manageri de zona, dar si angajati din HR (nici macar seful HR), asa ca experienta e diversa. Dar, oricine ar fi, toti vor sa stie de ce ai aplicat la compania lor. Aici incepe dansul. Succesul unui astfel de interviu depinde foarte mult de pregatirea pre-interviu. Trebuie sa afli cat mai multe despre compania respectiva: produse si bolile carora li se adreseaza, date statistice (desi nu sunt esentiale, nu stii peste cine dai), produse emblematice (de care compania sigur e mandra; plus, demonstrezi ca stii detalii din piata), pozitie pe piata (sau chiar pe boli sau specialitati medicale, daca e relevant), istoria companiei in RO. Cred ca am acoperit tot. Ca surse de informare, internetul e inestimabil. Dar nu e de neglijat nici experienta personala, fie ca utilizezi produsele companiei, fie ca ai vazut o prezentare la un congres, fie ca ai un amic care lucreaza in aceeasi companie. De retinut, orice lucru care te diferentiaza de alti aplicanti e de folos. Toata lumea poate sa acceseze site-ul companiei, dar mai putini stiu sa citeasca un raport anual sau sa sape dupa informatii in arhivele ziarelor. Asadar, munca!

Apoi, exista intrebarile clasice, despre calitati si defecte. Si aici exista o tehnica de a raspunde bine, mai precis, de a-ti recunoaste cu franchete unele defecte, dar nu se recomanda sa pomenesti de scobitul in nas sau scarpinatul in zone sensibile. Mai mult, poti transforma un asa-zis defect intr-o calitate, daca circumstantele sunt diferite: de exemplu, poti spune ca esti lenes uneori, dar asta pentru ca iti lipseste motivatia unui job antrenant, care sa te tina in priza. Sunt multiple metode de a face negrul un pic mai gri. De asemenea, la calitati, e bine sa le accentuezi pe cele care au relevanta pentru job. Degeaba ai abilitati de pictor sau pianist, daca jobul e de reprezentant medical. Desi unii ar putea argumenta ca simtul artistic si disciplina necesara invatarii pianului sunt relevante, nu lasati acest rationament pe seama celui care te intervieveaza. Less is more!

Trebuie sa fii pregatit sa raspunzi competent la orice lucru scris in CV, pentru ca vei primi intrebari, in special daca ai activitati mai deosebite sau abilitati care suna ciudat sau incomplet argumentate. In general, cei de la HR au un ochi format pentru depistarea lucrurilor speciale din acel CV.

Ah, am neglijat un punct important: cum te duci la interviu. In primul rand, la timp, ideal cu ceva timp inainte de ora stabilita. Ca tinuta, e bine sa arati profesional (costum, camasa, cravata pentru domni; la doamne nu ma bag, stiti voi ce inseamna tinuta bussiness), dar e foarte important sa te simti bine in acele haine. Degeaba e un costum de nush cate sute de RON, daca e prima oara cand il imbraci si te simti stingher in el. De tinut minte ca hainele sunt acolo pentru a te ajute si nu a te inlocui. Asadar, profesional si comfortabil. Ah, da, si nu prea tipator. E bine sa ai o tinuta care sa te individualizeze (probabil acea persoana va vedea destule costume negre cu camasa alba in acea zi), dar sa fie totusi in limitele profesionalismului. Acum, Dumnezeu cu mila, fiecare ce intelege prin asta. Totusi, nu pot sa nu precizez: fara ciorapi albi la pantofi de piele! Ah, ma simt mai bine acum.

Pozitia corpului are si ea o mare importanta. Atentie la pozitiile inchise, gen mainile la piept sau statul prea pe spate, care sunt citite de oamenii de HR si nu dau bine. De asemenea, nici o atitudine prea degajata si familiara nu e buna. Aplicati pentru un job, nu pentru o relatie (cel putin nu acum). Atentie si la ticuri: rosul unghiilor, batutul din picior, tinutul ritmului cu degetele pe birou; denota nervozitate excesiva si sunt percepute ca atare de cel/cea din fata voastra.

Uneori, veti fi pusi sa ii vindeti ceva pe loc acelei persoane: un pix, o cana, un ziar etc. Nu va grabiti, pentru ca e un exercitiu complicat si relevant pentru interviu. In timpul pus la dispozitie, analizati bine respectivul obiect, ganditi-va ce calitati are, dar… nu incepeti direct sa va laudati produsul. Asa cum veti invata la trainingurile de vanzari, mai important este sa stiti nevoile clientului, pe care sa le acoperiti cu produsul, astfel caracteristicile transformandu-se in beneficii pentru client. Asa ca intrebati-l ce obiect similar foloseste in mod curent, daca e multumit de el, ce cauta la un astfel de produs, daca ar cumpara alt produs care sa ii satisfaca mai bine nevoile (nu confundati acest aspect cu faptul ca produsul vostru ar fi MAI BUN, ci doar acopera mai bine nevoile acelui client). Bine, eu incerc sa transmit intr-un singur paragraf notiuni de vanzari care se predau in zile intregi de training, dar sper ca ati inteles conceptul: oricat de bun ar fi produsul vostru (si oricat l-ati lauda), clientul nu il va cumpara bucuros decat daca ii demonstrati ca ii satisface acele nevoi nesatisfacute de alte produse. Ma opresc, ca le iau painea de la gura trainerilor.

La finalul acestui interviu preliminar, nu uita sa multumesti persoanei pentru timpul acordat (lucru de facut si la inceputul interviului), sa intrebi care sunt pasii urmatori in ideea in care esti selectat sa mergi mai departe si sa iei datele ei/lui de contact. Iti vor fi de folos cand vei trimite un email de multumire pentru faptul ca si-a consumat timpul cu tine. Stiu, e si in avantajul lui sa caute oameni, dar e bine sa duci acest exercitiu de socializare pana la capat. In plus, e un alt element de individualizare.

Astfel, la finalul acestui interviu trebuie sa iti fie foarte clar care este etapa urmatoare, in cazul in care esti selectat sa mergi mai departe.

Lucruri ce trebuie evitate la acest interviu: sa nu intrebi de bani (asta daca nu ti se cere sa precizezi ce salariu crezi ca este potrivit pentru jobul respectiv; si aici e o capcana, pentru ca daca nu stii exact ce vei avea de facut, nu poti aprecia corect), sa nu vorbesti de rau alte companii de profil (chiar daca aparent nu conteaza si chiar ar putea fi ceva pozitiv), sa nu spui minciuni verificabile. Cred ca ar mai fi, dar nu imi vin in minte acum.

***

Ma opresc aici, ca devine prea lung; voi continua.

Idiosincrazii si idiotenii americane… si nu numai (2)

Revin cu partea a doua. Cred ca voi avea material pentru multe episoade…

***

De la primele sedinte de shopping m-a surprins neplacut sectorul foods. De fapt, am inceput sa inteleg de ce obezitatea e o problema majora a americanilor. Mananca prost si mult. Veti gasi infinit mai multe semipreparate decat alimente de baza. Mezelurile sunt dulci (amidonul sau siropul de porumb sa moara!!!), fara gust. Branza „speciala” e mexicana, dar e singura fara aditivi. Ah, unde e telemeaua de oi?

Dar e logic sa fie asa, cand un pachet de semipreparat, de ajuns pentru 2 persoane, ajunge sa coste mai putin decat punga de cartofi de 2.5kg. Adaugati si lenea monumentala a americanilor (ei zic ca e lipsa de timp; eu zic lene) si veti avea o dimensiune a dezastrului.

Gasesc cu greu ingredientele de care am nevoie. Am incetat sa mai cumpar Doritos, Tostitos si alte asemenea familii de chipsuri, pentru ca mi-am facut pofta si gata. In acelasi timp, nu reusesc sa inteleg pe deplin de ce in statul portocalei nu gasesc portocale rezonabile la sectorul fructe. Si in cel mai izolat sat din RO, unde exista un magazin satesc, voi gasi portocale mai bune ca la Walmart (sau Publix sau alte supermagazine de acest fel).

***

In ciuda a ceea ce ma asteptam, portiile de mancare la fast-food-uri nu sunt atat de mari, dar sunt uleioase si/sau dulci. Deci multe calorii in volumuri mici de mancare. Nu cred ca dpdv digestiv asta e o varianta buna pentru organism. Ah, inca n-am reusit sa mananc un hamburger care sa ma satisfaca, desi am incercat aproape tot.

Acum noua moda, pe langa eliminarea trans-fat, este introducerea in meniuri a pachetelor tip masa completa: o carne de vreun fel, garnitura (cartofi, fasole sau porumb in marea majoritate a timpului), desert si bautura. Pentru niste dolari in plus, iei nu doar burgerul, ci si sanatate intr-o lingura de piure (care cel mai probabil e din fulgi). Am incercat si eu asa ceva, fortat de imprejurari (cazare temporare la un motel, fara posibilitati de a gati etc), dar nu m-au convins. Totul e prea dulce si prea gras. Bine ca inca mai pot sa imi gatesc ce vreau si mai ales cum vreau.

***

O amintire din perioada de dinaintea inceperii cursurilor. Asa cum in RO CNP-ul e folosit peste tot, si aici exista Social Security Number. Daca la inceput era folosit doar de cei care aveau drept de munca pentru a-si raporta veniturile pentru stabilirea taxelor, acum SSN e ubicuitar. Iti trebuie absolut peste tot unde trebuie sa cumperi pe credit, pentru ca pe baza lui se obtin informatiile despre credit history (o sa revin mai jos). Asa ca pentru a fi platit ai nevoie sa aplici pentru a primi un SSN. Si cum sunt platit de universitate, aveam nevoie si eu de un numar. Nu va ganditi la prostii (prea mult)!

Cladirea federala in Orlando e in downtown (centru nu prea se potriveste), aproape de terminalul retelei de autobuze. Trebuie sa fii la intrare foarte devreme, pentru ca e multa lume care vine, in fiecare zi, si risti sa astepti ore intregi. Plus ca de unde stateam eu pana in centru faceam cam o ora jumate. Asa ca m-am trezit pe la 5, am motait in autobuz si pe la 7 fara eram in fata cladirii, al patrulea la coada. Cladirea cuprinde si judecatoria, asa ca erau 2 cozi separate.

Dar surpriza apare acum. Nu ai voie cu aproape nimic in interior: rucsacuri prea mari, camere video sau foto, reportofoane si… telefoane mobile. Mai mult, intr-un adanc spirit ne-american (sau asa credeam), nu iti ofera nici spatii de depozitare a acestor obiecte. Asa ca am ramas blocat: ce dracu fac cu telefonul? Nu puteam intra cu el, nu puteam sa il las la un al cetatean de la coada, ca nu stiam pe nimeni, politaiul nu vroia sa il tina (cica nu avea voie); tot el mi-a sugerat „solutia”: „Multi in situatia ta se duc si il ascund prin tufisuri pe aici, prin apropiere”. Nu imi venea sa cred. Imi spunea toate astea cu o seninatate halucinanta.

Cum eram aproape de statia de autobuz, am crezut ca tin minte ca exista dulapuri securizate, in care puteam sa imi las asa ceva. Evident, confundasem cu terminalul de Greyhound. Asa ca nu prea aveam solutii sigure. Mergand inapoi incet spre cladire, am deviat si am ajuns langa o alta cladire federala, care avea un spatiu verde in fata. Am ingropat telefonul intr-o hartie, printre frunze si palmieri pitici. Am stat in dubiu daca sa ma prefac ca urinez, pentru a indeparta eventualii scavengers, dar am ales sa nu. Ce vreti, eram disperat sa nu raman fara telefon!

Inauntru, la ghiseu, alta ciudatenie. Fiecare solicitant primea o hartie prin care se spunea ca au aplicat, dar unii primeau si numarul pe care urmau sa il aiba, ce-i drept, doar tiparit, nu in forma originala (care e o bucata de carton subtire, scris la masina). Eu am primit doar hartia simpla. De ce? Habar nu am.

Plicul cu numarul l-am primit la o saptamana.

***

La coada in fata mea erau 2 romani, frate si sora. Vorbeau in romana intre ei, ea fiind cea care aplica pentru SSN. Cred ca el era fie la liceu, fie la colegiu in primii ani. Am zis sa le spun ceva in romana, fiind primii romani pe care ii vad in US, in afara de rude. Cand m-au auzit, s-au uitat la mine si tipul mi-a raspuns in engleza. M-am uitat si eu la ei, mi-am facut cruce si i-am lasat in pace. Mare gradina are Bush!

Dar ceea ce m-a mirat era ca tipa venise tot cu o viza de studiu (nu stiu daca F1 sau J1), dar avea nevoie de frate sa ii traduca ce spunea tipa de la ghiseu. Cum pusca mea luase tipa viza de studiu?

***

Credeati ca in RO lumea face altceva la volan in timp ce conduce masina? Neah, aici e iadul. Se mananca, se probeaza haine, se repara fata, aaah, asta, machiajul, se poarta discutii aprinse cu pasagerii din spate prin intoarcere catre ei si da, se vorbeste la mobil in draci. Desi si aici legea interzice asta, foarte multi o incalca. Nu ar fi nici o problema daca cu cealalta mana ar fi in stare sa tina dracu volanul cum trebuie, sa nu te trezesti ca poti sa il mangai pe fata pe idiot, pentru ca ti-a intrat pe banda ta. Nu mai zic ca aseara, la iesirea din complexul de apartamente unde stau, un idiot (nu spun culoarea pielii, dar daca am zis culoare, cred ca ati inteles) blocase banda de dreapta si vorbea la telefon linistit. I-am dat flash-uri o data, de 2 ori, claxon, nimic. Cand au inceput sa claxoneze si din spate (ceea ce e rar, nu prea se foloseste claxonul aici), a catadicsit sa se miste, doar pentru a opri la cateva zeci de metri mai incolo, blocand banda. Idiot!!!!!!

***

Una din marile probleme ale americanilor e credit history. Mai precis, exista un credit score, sau 3, ca sunt 3 companii care se ocupa de asa ceva. Daca ai cumparat ceva pe credit sau ai scos bani de pe cartea de credit, modul cum iti platesti datoriile va determina scorul tau. Acest scor va determina la randul lui daca si ce fel de credit bancar poti lua, cat platesti la asigurarea auto, ce dobanzi ai la credit, daca iti poti lua telefon mobil cu abonament etc.

Dar ce ma enerveaza maxim pe mine e cercul vicios. Pentru a primi un credit sau carte de credit, iti trebuie credit history. Ori, nu poti sa iti faci credit history daca nu ai card sau lucruri luate in rate. Nu mai spun ca zambetul plin de intelegere a functionarei de la banca era aproape de ajuns pentru a o pocni.

O sa revin alta data cu detalii despre relatia cu bancile, ca acum nu mai pot. Cam atat, ca vad ca se umple de hate speech si trebuie sa ma mai calmez.

OMG! Guess who’s back…

Da, ati ghicit! Sau nu!

A reinceput Heroes. Abia am vazut primul episod din sezonul al doilea.

Nu vreau sa va stric placerea, daca inca nu l-ati vazut, dar nu pot sa nu remarc ca oamenii cool conduc Nissan. O sa vedeti de ce.

Here we go!

Publicat în CineMA incanta. Etichete: , . 13 Comments »

Pe pamant american, vitezomanul european isi cumpara… masina japoneza

Am promis ca scriu despre achizitionarea masinii, asa ca iata-ma.

Spuneam intr-un post anterior ca incepusem din RO sa ma uit la niste masini, ghidandu-ma in primul rand dupa ce stiam din tara privind fiabilitatea si apoi dupa pret (ultima oara cand i-am intrebat, ai mei nu erau milionari in dolari; dupa ce am plecat eu cu niste bani, cu atat mai putin). Asa ca pe atunci aveam de „ales” intre Toyota Yaris (model abia lansat in US, dupa succesul european), Honda Fit, Nissan Versa si… cam atat. Mai erau Chevy Aveo, Kia Rio, dar am zis sa nu dau banii pe prostii.

Ceea ce nu stiam eu cu adevarat atunci era ca preturile MSRP (manufacturer’s suggested retail price) sunt pur orientative, pentru ca dealerii au o mare libertate de miscare cu pretul, tocmai pentru a putea realiza vanzarea. In plus, daca modelul respectiv urma sa fie produs si in anul urmator, atunci masinile produse in acel an ramase in stoc erau mai ieftine, pentru ca primeai inapoi o parte din pret (ergo, cash-back). Mai mult, pretul MSRP, chiar sa fie el pretul final, nu include taxele locale (variabile, in functie de county), inregistrarea masinii, placuta de inmatriculare, taxele dealerului etc. Deci stiam si nu prea cat ar costa efectiv una din masinile pe care le vedeam.

Odata ajuns in US, am mai aflat si ca, daca nu o pot plati integral, imi va fi greu sa imi cumpar masina pe numele meu, pentru ca, nou venit, fara un Social Security Number, fara credit history, aproape nimeni nu imi va aproba un credit. Asa ca trebuia sa apelez la rude, cetateni americani, cu credit history foarte bun, care sa cosemneze creditul. Dar intre timp puteam sa vad masinile respective, sa fac o tura pe soseaua de centura, sa trag de manete, sa apas pe butoane si sa ascult polologhia dealerului.

Prima a fost Toyota Yaris. Aici, nu exista modelul mic cu 5 usi, doar cu 3 usi. Mi s-a parut prea mic, asa ca am mers la modelul Sedan, o adaptare a hatchback-ului. Nu era rau, dar… motorul e single-cam, conceptia fiind destul de veche. Inteleg ca nu consuma mult, dar ma gandeam si la valoarea masinii peste vreo 4-5 ani, cand o sa vreau sa o vand. Interiorul e ok, singura nemultumire era ceasurile plasate central. N-am condus niciodata o masina care sa aiba cadranele dispuse central pe consola (nu direct in spatele volanului), asa ca nu imi dadeam seama pe moment daca era mai bine sau mai rau. O alta buba era ABS-ul sau mai bine zis lipsa lui din dotarea standard. Indrazneam si nu prea sa ma uit la modelul imediat superior, care e Corolla (diferita de Corolla din Europa; ceea ce in RO e acum Corolla 2 aici e noul model Camry), pentru ca, din nou, ma ghidam dupa pretul afisat. Verisoara mea are o Corolla LE de vreo 2-3 ani, e foarte multumita de ea, consum bun, arata ok. Initial ziceam ca daca as gasi o oferta buna la o Corolla LE, poate as lua. Ce bine imi pare ca m-am razgandit.

Deci dupa vizita la Toyota eram in cumpana cu Yaris-ul american. Asa ca am mers la Honda, sa vad noul Fit. Damn, urata masina! Daca exteriorul e poate suportabil, interiorul e hidos. Materiale proaste, scaune ca in autobuzul Iasi-Dorohoi de dupa-amiaza, comfort la volan aproape 0, dispunere ciudata a oglinzilor de pe portiere. M-am dat jos din ea destul de repede si am invocat caldura cand am refuzat oferta dealerului de a face un drive-test. Cumnatul meu, mecanic auto si pasionat de motoare puternice in general si de Honda in special, imi tot arata modelul Civic, care mie nu imi spune nimic.

Deja lista mea se ingusta. Am ajuns si la Nissan, unde speram sa gasesc ceva, ca deja obosisem. Acolo am incercat modelul Versa, in clasa de dotari S, cu transmisia CVT si pachetul Convenience (Bluetooth, comenzi audio si telefon pe volan etc). Mi-a placut la nebunie. Era prima oara intr-o lunga perioada cand conduceam o masina cu transmisie automata, Se conduce foarte usor, motorul e sprinten, un volan mic si foarte manevrabil, scaune comode, sistem audio foarte bun, in concluzie, mi-a placut. Acum urma sa ma decid la dotari si culori. Din pacate, culoarea rosie care imi placea nu era metalizata. De asemenea, pachetul ABS nu era foarte frecvent pe masinile pe care le aveau. Mai aveam de ales si intre modelul hatchback (pe care il testasem) si sedan-ul derivat de acolo. Versa este derivat (ca sa nu zic copiat) din Renault Clio, caci ambele marci sunt parte a aceleiasi corporatii. Am mers apoi si la un alt dealer Nissan (v-am spus ca sunt peste tot), unde am primit o oferta mai buna pentru aceeasi configuratie.

A urmat apoi analiza. Am discutat si cu parintii si am ajuns la concluzia ca nu pot lua ceva fara ABS, atat prin prisma sigurantei, cat si a revanzarii peste cativa ani. Aveam in continuare dificultati in a evalua pretul final al unei masini, pentru ca nu exista un pret fix. Asa ca, incurajat de ai mei, am inceput sa ma uit si la modelele imediat urmatoare. Asa ca lista s-a modificat: Toyota Corolla, Nissan Sentra, Mitsubishi Lancer, VW Rabbit (numele american al Golf-ului). Poate ar fi meritat si alte masini sa intre pe lista asta, dar nu mai aveam energie sa caut. Deja ma ofticam ca nu am bani sa imi iau unul din modelele care imi lasau gura apa cand le vedeam pe strada. Stiu ca e o problema de gusturi, asa ca nu ma astept sa va placa si voua, dar uite ce imi placea mie (si inca imi plac): Dodge Charger si Magnum (prima pentru partea frontala absolut feroce si arcuirea din portiera spate, a doua ca reminiscenta a fostei masini de serviciu, Volvo V50), ca si clasicul deja Chrysler 300. Nici nu mai intru in categoria sportivelor.

Asa ca am facut o lista de dealeri din Orlando, pentru ca aici preturile erau mai mici decat in zona Tampa, si l-am asteptat pe unchiul meu sa vina. Pe atunci, pe primul loc ca optiune era Lancer-ul, apoi Sentra, Rabbit si ca ultima optiune Corolla. Cum veti vedea la final, socoteala de acasa nu e aceeasi cu cea de la dealer, plus ca pozele profesioniste bat realitatea cu mult.

Spuneam de lista de dealeri. Pentru a ne fi mai usor, aveam deja un traseu in minte, pentru a avea distantele minime. Trebuia sa incepem cu un dealer Mitsubishi, dar am gresit o intersectie, asa ca primul dealer la care am ajuns a fost Bill Ray Nissan. Ne-a intampinat un reprezentant de vanzari de culoare, inalt, intre 2 varste, care cred ca era la „ce pica”. I-am spus din prima ca ma intereseaza o Sentra S, cu pachetul Convenience Plus si ABS. Culoarea era ultima pe lista acum (deh, trebuie sa renunti la ceva). Ne-a aratat intai una alba, care era… nu noua. Avea zgarieturi pe bord, bancheta spate patata, spoilerul fata zgariat. Unchiul meu, mai agil, a observat imediat ca nu e noua si s-a enervat. Imediat, nenea Freddie (caci asa se intitula personajul) ne-a aratat alta (care a devenit intre timp a mea), Magnetic Gray, cu tot ce vroiam si ceva in plus. Era o masina adusa de la alt dealer pentru un client care nu a mai vrut-o. Asa ca ne-am instalat in ea si am facut vreo 2 mile, pe strazile din jurul reprezentantei. Are aceeasi transmisie CVT ca si Versa, un motor de 2 litri si 140 de cai, dar cu un consum foarte bun (cum aveam sa dovedesc chiar in acea zi). In rest, avea tot ce vroiam de la acest model, de la sistemul Bluetooth pentru telefon pana la jentile de aluminiu de 16 inci. Mai aveau una aproape la fel, dar neagra. Cum fug de negru si de vopseaua nemetalizata, am refuzat si am ramas fixat la cea gri. Culmea, pentru prima data, culoarea in realitate arata mai bine decat in poza de pe site.

Asa ca urma negocierea. Inca ma mai gandeam la Lancer, dar gandurile dispareau incet, incet. Ne-am asezat la masa lui Freddie si am asteptat prima oferta. Pretul MSRP al masinii era 19030. OK, e momentul sa precizez cum e treaba cu pretul. Toata negocierea se poarta pe acest pret. Cand ai ajuns la un pret final, se adauga taxele (6.5%), inmatricularea (150-200 dolari) si taxele dealerului (intre 400 si 700 de dolari, din ce am vazut). DAR… exista un mare dar. Dealerul are o mare libertate de miscare a pretului, pentru ca fabrica le vinde masinile foarte ieftin, iar ei afiseaza un pret mult mai mare, tocmai pentru a avea de unde ceda. In plus, daca esti la finalul anului, iar anul urmator modelul e produs in continuare, atunci poti beneficia de cash-back, adica o suma de bani oferita de fabrica pentru ca tu cumperi un model „vechi”; in 99% din cazuri, modelul „nou” e identic cu cel „vechi”, deci e OK.

Prima oferta mai ca era sa il faca pe unchiul meu sa se scoale de pe scaun si sa plece. Freddie scazuse doar 500 de dolari din pretul MRSP. Unchiul meu s-a uitat la el si l-a intrebat daca nu are o oferta mai buna, pentru ca daca asta era finala, atunci plecam in secunda 2. Freddie s-a ridicat si s-a dus dupa superior, nu inainte de a se asigura ca ne place masina si chiar vrem sa o cumparam. Ah, am uitat sa precizez ca in timp ce testam masina pe sosea, unchiul meu l-a intrebat cate masini vanduse in acea saptamana. Desi era doar marti, greu a spus ca 2. Ne-am lamurit.

Superiorul a venit si a inceput sa ne laude ca popor, ca el a avut vecini romani cu care s-a impacat bine. I-am zambit si am asteptat oferta. Care era doar cu foarte putin mai buna decat prima: 1000 de dolari minus din MRSP. Unchiul meu a incercat sa se lamureasca ce vor astia. I-a intrebat de reducerea de pret pentru studenti, i-a intrebat de cash-back, ia intrebat de oferta cu dobanda. Nimic, asta era oferta.

Momentul cheie a venit imediat. Seful lui Freddie ne tot intreba care ar fi pretul la care am accepta sa cumparam masina. Unchiul meu ii tot raspundea ca e treaba lui sa ne faca o oferta. Nenea cubanez, caci era din tara trabucelor facute pe pulpe de cubaneze tinere, a spus ca o oferta buna pentru el ar fi 20.000. Unchiul meu a ras si a spus 15.000 e bun pentru el. Cubanezul l-a pus sa semneze ca daca ne ofera 15.000 o cumparam. Evident, a semnat.

Cu hartia respectiva, cubanezul s-a dus la manager, care a venit extrem de hotarat si ne-a spus ca nu a incheiat nici-un contract azi si ca nu vom iesi din incinta fara sa cumparam. I-am raspuns zambind ca speram sa fie asa. Ne-a intrebat inca o data daca asta e masina pe care o vrem. Avand inca o data confirmarea, ne-a intrebat care e problema. Evident, pretul ni se parea prea mare, pentru mine, ca student. Asa ca ne-a intrebat scurt cat pot plati pe luna. I-am spus 300, timp de 4 ani. A pus datele in computer, i-a dat pretul de 16200 (fara taxe, dar cu taxe cu tot urma sa platesc doar 300 pe luna, 48 de luni), ne-a intrebat la fel de scurt daca la pretul asta luam masina. Mai mult, pretul era valabil atunci pe loc, nu puteam reveni mai tarziu, dupa vizite la alti dealeri, si sa gasim acelasi pret. M-am uitat la unchiul meu, el la mine si am acceptat.

Pentru prima oara in ultimele 3 ore, puteam rasufla usurati. A urmat apoi alte nebunii, cu incheierea actelor. Tipul de la Financing a tot incercat sa ne convinga sa cumparam si o garantie extinsa la 5 sau 4 ani, plus alte servicii gen remorcare la urgenta etc. Unchiul meu mi-a spus ca nu e cazul. Aveam sa aflu mai tarziu ca avea mare dreptate. Asa ca ne-am tinut tari si nu am luat nimic peste garantia de 3 ani sau 36000 de mile pentru tot si 5 ani pentru transmisie si motor.

Ah, nu-i asa ca vreti sa vedeti si imagini cu masina? OK, am si asa ceva. Iata una cu exteriorul si una din interior (restul le gasiti aici):

A urmat apoi setarea sistemului Bluetooth al masinii, lipirea pe luneta a numarului provizoriu si… primul drum ca proprietar. Din anumite motive, a trebuit sa mergem inapoi la Tampa (cam 100 de mile fata de locul unde ne aflam), asa ca am avut timp sa vad cum se comporta atat in regim de oras, cat si de autostrada. Hmm, cruise control-ul sa traiasca! Combinat cu transmisia automata, pe autostrada nici nu foloseam piciorul drept. Am avut timp sa ma joc si cu computerul de bord, care mi-a aratat ca la drum lung, cu o viteza medie de 55mph (caci in primele 500 de mile trebuia sa merg usor), consumul era de 34 de mile la galon (o mila are 1,6 km, iar un galon 3,78 litri, asa ca faceti socoteala, eu nu mai am rabdare).

Acum, la mai bine de o luna de la cumparare, cu numar de inmatriculare nou (da, la singular; aici in Florida nu au placuta decat in spate), cu aproape 900 de mile la bord (avea 112 pe bord cand m-am urcat eu prima oara in ea), sunt foarte multumit de ea. Vopseaua se mentine curata si stralucitoare, desi n-am apucat sa o spal (aici ploua in fiecare zi, o tin la umbra etc) sau sa o polishez. Iar motorul si transmisia… ah, ce placere sa apesi pe pedala si sa te afunde in scaun. Nu mai zic de sistemul audio, a carui bass face retrovizoarea sa tremure la fiecare Hmf! al lui Kanye sau Soulja Boy.

Ah, am apucat sa merg si intr-un Lancer. Damn, ugly interior. Tapiteria oribila, neagra, dar deja cu ciuculeti, dupa doar cateva luni. E a unui coleg de laborator, al carui tata este dealer de Mitsubishi. Daca asta e ce aveau mai bun, atunci ma bucur ca am gresit atunci intersectia.

Asadar, sunt un sofer multumit. In oras e o placere sa o conduci, motorul abia se aude, la 45mph (cat e viteza maxima de obicei in oras) motorul sta la 1200 de turatii; pe autostrada e si mai odihnitor, apesi pe buton si doar tii volanul.

Yeah, mamma!

Go Knights!

Iata ce pot face cateva maini dibace si 55 de milioane de dolari (nici un cent din bani publici). Dupa ani de zile in care echipa de fotbal american a UCF a jucat in oras, in sfarsit au un stadion in campus. 45000+ de locuri, mult otel si aluminiu, mai putin beton, locuri fara spatar in tribunele pentru publicul larg, dar cu o buna vizibilitate de peste tot, BrightHouse Stadium este o realizare, din multe puncte de vedere.

Sambata asta, 15 septembrie 2007, a fost meciul inaugural, intre UCF si University of Texas, la ora meciului echipa nr. 6 in NCAAF (campionatul universitar de fotbal american). Marea majoritate a locurilor au fost puse in vanzare, o parte fiind data studentilor UCF printr-o loterie electronica. Desi nu sunt mare fan, vroiam totusi sa merg, mai ales ca era primul meci. Asa ca am incercat sa intru in loterie. Evident, ceva nu era in regula cu cardul meu de student, asa ca m-am dus unde mi l-am facut, l-au verificat, la ei totul era ok, dar… tot nu reuseam sa ma inscriu. Pana la urma, am renuntat, desi tipul de la loterie mi-a zis ca incearca sa ma inscrie.

Meciul a fost sambata. Aveam de lucru in laborator, asa ca am venit la universitate pe la 12, am pus in incubator prima digestie enzimatica a vectorului si acum aveam, eu si un coleg mai mare, timp liber. Nici el nu cumparase bilet (costa vreo $35 pentru un singur meci, parca, si $75 pentru tot sezonul), dar stia pe cativa care aveau bilete in plus. Da-i cu telefoane, dar… nimic, nici un raspuns.

Aveam vreo 4 ore de asteptat pana se termina prima digestie, asa ca m-am dus la Student Union, unde era un ecran mare pe care proiectau transmisia meciului, asigurata de ESPN2. Holul mare arata cam asa:

Si cum erau si suporteri texani in public, niste baieti draguti de la UCF s-au gandit si la ei si le-au dedicat urmatorul mesaj:

 

 

Am baut o bere (Bud Light! mare dezamagire; unde e un Ursus cand ai nevoie? Chiar si un Golden Brau!) si ne-am dus inapoi in laborator. Faptul ca UCF conducea cu 10-0 (un touch-down+transformare 7 puncte si un field-goal 3 puncte) si noi nu eram acolo ne cam racaia.

Asa ca ne-am hotarat efectiv sa mergem pana acolo, la stadion, sa vedem daca intram. Ah, am uitat sa precizez, colegul e Mexican-American, deci tot latin. La cativa metri de stadion, dintr-o camioneta, 2 African-Americans (na, ca nu mai zic negri), ne imbiau cu bilete. „How much?” intrebam. „20 each!”. Mexicanul meu stramba din nas si dam sa plecam. „OK, 10 each!” striga vanzatorul. Dupa un schimb de priviri, decidem sa cumparam. Intram in stadion, unde era aproape de final al doilea sfert, iar cozile la magazine si toalete erau imense. Noi eram gata hidratati si (era sa spun pisati), asa ca ne-am dus direct in tribuna.

Sentimentul pe care l-am avut la intrarea in tribuna a fost extraordinar. 45000 de oameni, imensa majoritate in galben-negru (culorile UCF), dar si o galerie in portocaliu (texanii). Ne-am asezat si in 2 minute a venit pauza. Evident ca fanfara – The Marching Knights – pregatise ceva special pentru pauza. S-a auzit destul de bine, dar coregrafia nu prea am inteles-o, pentru ca stateam in lateral.

Si cum era primul meci pe noul stadion, la pauza, in semn de omagiu, i-au adus pe teren pe jucatorii si antrenorii din generatiile vechi. UCF nu e foarte veche, deci marea majoritate sunt in viata. A fost un alt moment interesant, in care am putut vedea ce mare pret pun americanii pe traditie.

 

Apoi a inceput meciul, partea a doua. Dupa ce in primul sfert fusese intrerupt din cauza fulgerelor, si in sfertul al treilea a plouat, dar fara fulgere. Totusi, ne-a udat pana la piele. Am reusit sa salvez biletul bagandu-l in chiloti, pentru ca doream sa il pastrez. Cartonul a fost bun, pentru ca a rezistat, cu minime pierderi de substanta. Dar a meritat, pentru ca a aparut si curcubeul:

Ca joc, cred ca am inceput sa inteleg ce se intampla pe teren. UCF a pierdut la limita, 35 la 32, dar e totusi o surpriza, pentru ca Texas se anunta ca mare favorita si mai toata lumea se astepta sa luam bataie rau de tot. Ce am observat e ca totusi jucatorii fac destul de putin efort. Garnitura de jucatori, 11 la numar, se schimba aproape la fiecare faza, pauzele sunt dese si destul de lungi intre faze, mai sunt si time-out-uri. Desi timpul efectiv de joc e o ora, meciul dureaza vreo 4. Redau mai jos cateva faze. Din pacate, am avut doar telefonul cu mine si de aceea sunt mici si de calitate slaba:

 

 

 

Nu o sa va obosesc cu reguli sau alte asemenea. Am fost un spectator necunoscator, dar am apreciat spectacolul, entuziasmul spectatorilor, comunicarea jucatorilor cu tribunele, show-ul marjoretelor etc. Iata si marjoretele:

Cred ca incep sa inteleg de ce americanii iubesc sportul in general, fotbalul in special si mai ales sa mearga la stadion. Desi erau 45 de mii de spectatori pe stadion, au ramas pe afara o multime. Am invatat si sensul unui nou cuvant pentru mine: tailgating. Lumea vine la meci nu doar pentru meci, ci pentru distractie. Se vine cu cortul (nu cel pentru munte, ci cel de gradina), cu gratarul, cu lada frigorifica cu bere, cu burtile vopsite in culorile echipei favorite, cu familia, cu catelul etc. E o ocazie perfecta de a fi cu cei dragi si de a te bucura de viata.

Ce n-am vazut au fost scandalurile: fie intre suporteri adversi, fie in cadrul aceleiasi galerii. Nimeni nu arunca cu nimic in adversari sau pe teren, nimeni nu injura (prea tare), nimeni nu facea scandal de dragul scandalului. Erau texani printre floridieni si invers si nu s-a oprit ceasul in loc. Deh… mai e mult pana departe.

Mi-a mai placut bucuria de la touch-down. Straini batand palma cu alti straini, energii nebanuite puse in strigate de bucurie, ochi stralucind si maini aruncate spre cer, in semn de victorie.

Inchei prin a spune ca a fost o experienta foarte placuta si va las sa admirati alte poze:

Moi, dupa ploaie!

Am un uragan, il dau ieftin!

Dupa cum probabil stiti, americanii iubesc natura. Atat de mult, incat dau nume la tot ce se poate, inclusiv uraganelor. Nu stiu daca e o stratagema a guvernului pentru a mai scapa de vorbe grele ca accepta cladiri din carton si alte materiale extrem de aeropurtabile sau e doar o incercare de a avea un nume la dispozitie cand vrei sa iti versi amarul ca ti-a disparut casa cat te-ai dus dupa ziare.

Asa ca an de an, uraganele primesc nume. Deocamdata, in 2007 am ajuns la H (Humberto tocmai ce a spalat Texasul; nu cred ca e de ajuns, tot republicani au ramas). Daca se ajunge si in a doua jumatate a alfabetului, o sa ma simt si eu mai bine ca un uragan cu numele meu le zboara acoperisurile unora dintre cei care ma enerveaza in US. Pe de o parte e bine, pe de alta, si eu stau in plina zona susceptibila de a fi lovita de uragane si furtuni tropicale, asa ca bucuria e 50-50.

Deocamdata, vremea cred ca ne antreneaza. Ploua zilnic, de la cateva minute la cateva ore, cu tot arsenalul (tunete, fulgere, vant etc). Sper sa se mentina asa, cate un pic in fiecare zi. Nu de alta, dar sunt prea lenes pentru a-mi pune lucrurile in masina si sa ma car cine stie in ce directie.

You assholes!

Nu cred ca mai e nevoie sa pun vreun clip cu stupizenia facuta de Britney la ultimul VMA. Dar merita, daca nu l-ati vazut deja, sa il ascultati pe fanul nr. 1 al doamnei Spears. Spun 1, pentru ca e probabil singurul ramas.

Mai tare, daca se poate, e comentariul pus chiar de personaj:

„About This Video

Yes, I was „REALLY” crying, you fucking morons….

Yes, I was „REALLY” crying, you fucking morons. The one time I’m NOT acting- everyone says I am..

I filmed this window lighting which washes out my face- if the video is watched in full screen I am clearly crying, assholes.”

 

Oh, God! 🙂