„Legam clopotei de pat ca sa nu urce sobolanii in pat sa ii muste pe copii”

Cotidianul are in editia din 14 noiembrie un reportaj special despre cartierul de case pentru tigani de la periferia Dorohoiului, pe un teren la intrarea in comuna Broscauti, langa fosta STIPO, celebra, dar defuncta fabrica de sticla si portelan.

Trebuie sa precizez ca parintii mei sunt nascuti in Dorohoi, bunicii materni inca locuiesc in Broscauti, o parte buna de matusi, unchi si verisori au trait si inca o fac la Dorohoi. In cele 2 localitati mi-am petrecut multe vacante, ultima data fiind acolo in aceasta vara, inainte de plecare. Am spus toate astea pentru a stabili ca am ceva date pentru a vorbi despre ce am vazut macar.

Desi articolul a aparut abia acum, probabil datorita problemei din Italia, casele respective nu sunt de ieri acolo. Mai mult, nu e ghetou: nu e izolat cu gard, nu stau politisti sau alte forte de ordine sa selecteze cine intra si cine iese (nici n-ar avea cum, decat daca fac gard viu, roata imprejur); poate autorul a spus ghetou pentru ca intr-o casa stau foarte multi oameni (dupa standardul cui?); sau poate ghetou dadea bine in titlu, atragea mai multi cititori.

Ramane insa faptul ca, din cate stiu, e singurul loc unde s-a facut asa ceva si, mai mult, casele inca sunt acolo, la cel putin un an (daca nu mai mult). Am trecut si in vara asta pe acolo, pentru ca, ca in RO, drumul prin sat e mai bun decat cele din Dorohoi-lucrurile se misca mai usor si mai repede in comuna decat in oras. N-am vazut focuri facute afara, n-am vazut mizerie, n-am vazut cortul pus langa casa sau caruta, nici calul scotand capul pe geamul de la bucatarie. Bunica mea, care e extrem de informata despre tot ce se intampla in sat, nu mi-a spus nimic de rau despre oamenii de acolo.

Mai stiu si de unde au fost scosi acei oameni. De altfel, in filmuletul de pe site-ul ziarului se vede o dimensiune a dezastrului. E un inceput, o parte a solutiei. Nu e perfect, dar e atat de usor de criticat ceva de exista si mult mai greu de creat ceva.

In tot acel Dorohoi, care se stinge, in care industria sticlei e moarta, doar confectiile mai miscand, in care apa e inca data cu program, in care strazile orasului arata ca dupa bombardament, iar o bucata de cateva zeci de metri a costat cat un km de autostrada si a carei refacere a durat mai mult de un cincinal, se mai intampla si lucruri bune.

Articolul e bunicel, filmul insa, din 2006, prezinta mai fidel realitatea.

Mi-e dor de acele locuri, de chipurile bunicilor, de iarba din curte… chiar si de wc-ul din spatele casei. Ah, da, si de porumbul cat brazii!

***

In alta ordine de idei, pentru ca nu mai am chef sa fac alt post, nu pot sa nu remarc ca postul anterior, extrem de personal si cu o doza nedorita de provestiri-adevarate-te-invit-aici-tineti-aproape-finca-nici-nu-stiti-ce-pierdeti mi-a adus un boom de cititori. Daca as fi zoso sa astept banutii din click-uri, poate m-ar bucura. Dar nu voi mai repeta experienta. Am inteles ca unele lucrurile private trebuie mentinute asa. Asadar, pana nu o gasesc pe Elodia la vreun WalMart local, nu veti mai avea asemenea placeri. Un amic imi sugera sa scriu fictiune pe aceeasi tema. Hmm, viata e destul de „pasionanta” si asa. Intre timp, va invit sa trimiteti SMS-uri cu voturile voastre la intrebarea „A facut manoland pipi in vasul de toaleta sau direct in cada? Daca prima varianta, a stropit imprejur?”