Omul nou chinez: direct melaminat!

E deja notorie povestea cu laptele praf şi lichid chinezesc îndoit cu melamină. Oare o fi bun pentru a lustrui mobila de bucătărie, acoperă zgârieturile?

Dacă mă simt cu sânge’n coaie, mâine îl întreb pe colegul de laborator chinez cum e treaba. Tipul e foarte naţionalist, deci show total! Îmi povesteau ceilalţi colegi mai vechi ce nebunie a ieşit când au glumit cu el pe tema pastei de dinţi compromise.

Anunțuri
Publicat în 1001 articole, food. Etichete: , , . 1 Comment »

Podul de flori ofilite

Am reuşit să citesc toate capitolele romanului scris de Ruxandra. Îmi place, din multe motive…

Întâi că am mers şi eu de multe ori cu trenul Iaşi-Timişoara, pe drept cuvânt numit „trenul foamei”, pentru a ajunge fie la Sibiu, fie la Oradea, fie la Tg. Mureş, la congrese studenţeşti, sau până la Arad pentru TOEFL iBT. Cand mi-am permis să merg la cuşetă, a fost cât de cât suportabil, dar la clasa a II-a…

Apoi, citind tot ce a scris până acum (prima pagina a romanului o găsiţi aici), îmi aduc aminte cu un zâmbet mai mult sau mai puţin amar despre amicii şi colegii mei basarabeni. Am avut şi colegi de grupă, dar şi de serie, iar prin intermediul prietenei am cunoscut multe fete şi băieţi moldoveni.

Din punctul meu de vedere, fetele nu sunt nici mai curve, nici mai proaste decât cetăţencele românce. Mai frumoase… aici e chestiune de gust, cred. Multe se apropie de acel model rusesc-blonde cu ochi albaştri, dar sunt şi roscate şi brunete naturale. La fel ca orice alt grup, sunt şi mai frumoase, şi şi mai comune. Repet, de gustibus!

Apoi, băieţii sunt si ei normali, precum conaţionalii mei: şi mai de treabă, şi mai puţin, unii destepţi, alţii mai puţin şi tot aşa. Eu m-am simţit bine între ei, sunt în marea majoritate calzi, prietenoşi, deschişi, stiu să facă o petrecere.

Evident, nu pot nega că există basarabeni care se simt sufocaţi de rigorile legilor. Dar, având în minte experienţa personală ca străin într-o altă ţară şi respectiv problemele românilor în Italia, sunt mai precaut cu generalizările.

Ce ştiu sigur e că mi-e dor de bomboanele „Bucuria”, cu aromele lor ciudate şi texturile crănţănitoare; mi-e dor de poveştile lor, spuse în acea limbă dulce, plină de arhaisme şi regionalisme, cu un cult al diminutivării, de vinul de Cricova negru ca pamantul sau galben ca uleiul în acele sticle deosebite, de şuba (căutaţi reţeta, că merită), de conservele pe care le face fiecare în casă. Mi-e dor de acel ” nu veniţi până în cămin, că am primit pachet de acasă?”.

Confirm şi eu, din păcate, probleme cu trecerea vămii, cu transportul. Ţin minte că era mare jalea pe timpul carantinei pentru gripa aviară, pentru că mare parte din studenţii moldoveni din Iaşi se bazau pe mâncarea adusă de acasă, ce îi scutea de multe cheltuieli, ori la vamă le erau oprite genţile cu conserve si borcane, ouă şi pui.

Din păcate, tinerii elevi şi studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România mai au de suferit încă din cauza acestor prejudecăţi. Ceea ce povestea Ruxandra într-unul din capitole privind reacţia negativă a unei părţi a studenţilor şi profesorilor români faţă de colegii basarabeni este încă adevărat. E păcat că se spune „Basarabia e a noastră…”, dar încă se gândeşte „… dar fără basarabeni”.

Aşa că îi mulţumesc şi eu Ruxandrei pentru ceea ce şi cum scrie şi îi urez multă inspiraţie. Sper să o citiţi şi voi!

Bucurii mici

Ma chinui de cateva zile sa scriu un post despre americani, politica, religie si arme. O sa il pun pe piata in curand, ca mi-e ca acum e prea dur.

Am ramas destul de brusc fara mancare, asa ca am fost nevoit sa merg la cumparaturi in timpul saptamanii. De obicei, vinerea sau sambata prestez asa ceva, dar foamea bate traficul.

Pentru ca trebuia sa mai iau si cate ceva nealimentar, am decis sa merg la Walmart, desi stiam din start ca nu voi gasi cateva lucruri de care m-am mai plans (mezeluri bune si chiar branza), dar trebuia sa fac compromisul. Mi-am gasit ce aveam de luat, am cam parcurs lista facuta de acasa, am luat si ceva pe langa, dar care e comestibil. Din nou m-am enervat cu verdeata: nu stiu cum e crescuta, transportata sau tinuta, dar verdeata la supermarketuri nu are miros; sau daca are, miroase a clor. Trebuie sa gatesc ceva pentru o petrecere si imi trebuia fie patrunjel, fie marar. Pe naiba! Si nu doar la Walmart am patit asa cu verdeata. Pana la urma, cred ca pe langa busuioc (care merge bine, pentru ca aici sunt si 27 de grade ziua, soare, iar noaptea nu e rece) o sa plantez in primavara si patrunjel si poate marar. Totusi, am luat niste cimbru verde, la cutiuta (pret indecent, dar…). Mai am eu niste ierburi uscate, sper sa iasa ce vreau.

Abia terminasem merele aseara, asa ca aveam nevoie de alte fructe. Am renuntat la sucurile de fructe si la iaurt (cel putin iaurt am tot mancat in toamna) si am ramas doar cu fructele-varianta de multe ori mai scumpa si mai putin gustoasa. Am trecut nepasator pe langa standul cu banane, m-am mirat din nou de uratenia citricelor, am trecut pe langa mere (ca am tot mancat vreo 3 saptamani) si… am inlemnit! In fata mea, intr-o lada, deasupra unor guave, tronau ELE! Rodiile!!! Era prima oara cand le vedeam aici. Am avut instantaneu in nari mirosul Egeei. Prima rodie am mancat-o am furat-o din copacul de langa Kastra, cetatea ce strajuie „celebrele” statiuni Panteleimonas si Nei Pori. Era un singur pom, langa cetate, singur, plin cu rodii. Am luat una, era inca necoapta, acra ca o soacra batrana, dar atat de parfumata. Tin minte ca am lins la ea vreo ora, de acreala, dar si pentru ca parca nu vroiam sa se termine.

Am mai mancat apoi rodii si in tara, mai coapte si chiar speciale.

Ah, n-am avut telefonul la mine sa pozez lada, dar am despicat una imediat ce am ajuns acasa. Ia de salivati:

rodie.jpg

Dupa ce mi-am epuizat lista, am vrut sa gasesc si sectorul cu decoratiuni de Craciun, pardon, sarbatori. Care el, sectorul, e de fapt impartit in mai multe: felicitari de Craciun, jucarii de Craciun, pomi de Craciun, instalatii luminoase de Craciun, diferite forme de pus pe casa si in curte de Craciun si tot asa.

E poate momentul sa spun ca sunt un mare fan al decoratiunilor de Craciun, asa ca vederea celor mai mari globuri vazute vreodata (diametru cam 50-60 de cm), a figurinelor din sarma cu beculete, bune de pus in curtea casei (caprioare, pitici etc), a diverselor instalatii electrice mi-a produs o mare bucurie. Evident ca m-am apucat sa incerc sa vad cum merg beculetele-oamenii e pregatiti pentru astia ca mine, asa ca la raionul respectiv sunt tripluri la fiecare raft.

Ce mi-a placut la instalatii: au din design posibilitatea de innadire, adica stecherul de la una se potriveste intr-o „priza” a urmatoarei instalatii, asa ca poti sa faci una destul de lunga; au de asemenea diferite modele pentru decorat pe afara: in benzi, agatatoare etc. Ce nu prea mi-a placut a fost faptul ca imensa majoritate erau statice, neavand acel mic modul electronic care sa le faca sa clipeasca in diferite patternuri; exista totusi o solutie si la asta: au inclus in unele pachete niste becuri speciale, care, puse in locul unuia „normal”, fac sa clipeasca intreg circuitul.

Da, am petrecut ceva timp acolo. Inca nu sunt hotarat daca imi iau ceva pentru cele vreo 10 zile cat mai stau in Orlando, asa ca nu am cumparat nimic. Preturile nu erau mari, dar nu m-am hotarat. De la simple globulete, pana la brazi artificiali cu lumini incluse din constructie, poti gasi cam tot ce vrei. Ma tot uit acum prin camera sa vad ce s-ar potrivi. Chiar daca idiotii astia de americani dau jos toate decoratiunile pe 26 decembrie. Da, pe 26 totul se demonteaza si se baga in cutii pana la anul. Asta dupa ce au fost puse de la final de noiembrie.

Ahh, ca ultim amanunt de culoare, in boxele de la Walmart, in sectorul decoratiuni, se auzeau cantece evreiesti de Hanukkah. Curat political correctness!

UPDATE: am terminat si rodia, intre timp. Acum mi-am dat seama de ce retinusem eu ca am muncit mult la cea din Grecia: dureaza mult sa mananci nebunia asta de fruct. Dar gustul acestor mici diamante sangerii face tot efortul!

Triptofano-mania

Am supravietuit primului weekend prelungit de Thanksgiving. Bine, exagerez.

Am fost plecat la rudele de langa Tampa, de miercuri seara pana astazi, duminica, dimineata. Drumul de dus a fost palpitant pe alocuri, datorita aglomeratiei de pe I-4. M-am uitat de cateva ori daca aveam vreun nasture desfacut la camasa sau imi statea parul ravasit, ca altfel nu imi explicam de ce cativa idioti incercau sa se apropie de masina mea asa de mult incat sa poata sa ma mangaie crestineste pe cap fara sa se dea jos din masina lor. Oricum, bun ca exercitiu condusul seara, inainte de o sarbatoare importanta, pe o autostrada americana. Deja au aparut decoratiunile de Craciun, care vor disparea pe 26 decembrie ca si cum n-ar fi fost. Cum naiba sa ai Christmas spirit, cand poti sta afara in tricou si pantaloni scurti?

Thanksgiving s-a suprapus si cu o zi de nastere, asa ca am sarbatorit mai mult semicentenarul matusii mele decat comuniunea apache-pilgrims. Destul de spus ca am vazut ditai curcanul de 8 kg gatit intreg, am gustat doar din cranberries sauce (care e nici prea acru-dulce, nici dulce-acrisor, ci undeva se termina acreala si incepe dulceata; nu voi mai repeta experienta) si am incercat sa mananc cate putin din toate. Programul TV, asa si asa. M-am odihnit, am citit presa, am vazut niste filme pastrate de ceva timp pe laptop, am mai vorbit cu lumea, am mai stat la palavre cu rudele pe care nu le vizitasem de vreo 2 luni.

Am experimentat, indirect, un alt fenomen culturaloid american: Black Friday. Nu o sa ma stradui sa descriu prea tare, ca de aia aveti linkul catre wikipedia. Destul de spus ca m-am lamurit inca o data ce inseamna (lipsa de) traditii la americani. Pe scurt, e inceputul sezonului de cumparaturi pentru Craciun si e ziua cand multe (pe dracu) magazine ofera reduceri substantiale (ei, as!) la multe (da, da!) produse. Destul cat sa vezi la toate posturile TV oameni care isi fac cina de Thanksgiving in parcarile supermarketurilor, dormind in cort sau direct in scaunele, pentru a fi primii la deschiderea magazinelor, care se petrece si la 4-5 dimineata. Si nu sunt putini si, precum in spusele lui Lapusneanu, e stupid people. Ca sa nu fiu acuzat de lezarea marilor „spirite” redneck, redau aproximativ spusele unei tanti care statea mandra in cortul ei din fata BestBuy (magazin de electronice) si astepta deschiderea: „Cred ca voi cheltui cam 3000 de dolari, dar sunt sigura ca si economiile vor fi tot pe atat. L-am luat pe sotul meu si am pus pe hartie toate electronicele de care avem nevoie pentru urmatorii 10 ani, le luam acum si apoi nu mai cumparam nimic!”. Evident, era foarte mandra de faptul ca avea ditai dosarul cu ofertele pentru Black Friday, de la mai multe magazine, pe categorii etc. Sper sa fi fost concludent!

De altfel, in newsletter-ul lunar pe care il primesc de la complexul de apartamente unde stau chiar scria ca Black Friday e perioada din an cand o buna parte din americani isi distrug credit history, pentru ca mai tot ce cumpara acum e luat pe cardul de credit. Cam 10 miliarde de dolari incasari pe tot teritoriul US pentru aceasta vineri.

Am vazut si eu ofertele de la 3 magazine de electronice: BestBuy, Radioshack si CircuitCity. Pentru cumparatorul neavizat, suna foarte tentant, reducerile par mari, oferta e aparent bogata. Dar… pentru cineva care cumpara un produs pentru calitatile sale si nu doar pentru ca e la reducere, oferta respectiva devine destul de inutila: sunt puse produse entry-level din fiecare categorie, in general cu cel putin o generatie sau mai multe in urma standardului actual, cate un singur produs din acea gama (cam o singura camera foto, un singur LCD, o singura imprimanta, un singur laptop etc). Asadar, desi la prima vedere ar putea fi interesant, daca vrei sa iei ceva bun, nu prea vei gasi la reduceri. Of course, imensa majoritate a clientilor cumpara dupa pret, apoi vad ei ce fac cu ele. Ca sa nu fiu total carcotas, am vazut un singur lucru ce m-ar fi interesat: un card SD-HC de 4 giga, la 27 de dolari (l-as fi luat pentru camera foto, dar si cu gandul la o viitoare camera video ce suporta un astfel de mediu de stocare). Dar doar pentru atat nu aveam de gand sa dorm prin parcari.

Ca sa inchei totusi intr-un ton optimist, la intoarcerea la Orlando am prins o vreme frumoasa si niste privelisti superbe, cu soarele abia rasarit peste Tampa Bay, de pe podul ce leaga Tampa de peninsula (facute cu telefonul, din goana masinii; click pe ele pentru versiunea mai mare):

image003.jpg

Asa arata la 70 de mile pe ora sky-line-ul din Tampa, vazut de pe I-4:

image007.jpg

Pe drum am vazut si cateva baloane cu aer cald. Numai buna vremea pentru o plimbare!

image008.jpg

image009.jpg

Cam asta a fost weekend-ul prelungit. De maine, inapoi la i colai, vectori si receptori.

Ah, pentru cei care se intreaba ce e cu titlul postului, carnea de curcan contine mult triptofan, un aminoacid esential, care este un bun somnifer. Am zis ca un titlu ce contine „mania” da bine!

Orez creeat prin puterea mintii

Nu-i asa ca noi, astia, idealistii, am avut destule momente cand ne-am gandit cum sa rezolvam foamea mondiala? Cum sa ducem camioane pline de alimente in Etiopia sau Coreea de Nord? Bine, gandul e foarte frumos si nobil, dar cati dintre noi am facut asta intr-adevar?

Ei, bine, ONU si-a dat seama cat de lenesi suntem si ne-a dat o solutie mutual avantajoasa. FreeRice este un site unde, alegand sensul corect al unor cuvinte mai putin comune in engleza, donezi 10 boabe de orez per cuvant. Nu platesti din buzunar, pentru ca sunt firme care isi fac reclama pe site. Dar si aceasta reclama e aproape atipica: nu ai pop-up-uri suparatoare, nu e reclama mai mare si mai tipatoare decat restul site-ului. Doar logo-urile companiilor se schimba discret, in partea de jos. Nici nu le observi la inceput, dar cred ca isi fac treaba.

Curgerea jocului e foarte buna, neavand timpi morti. Poti vedea in orice moment cate boabe ai strans, iar daca iti pica netul (se intampla peste tot), serverul a inregistrat cat ai donat, asa ca nu te-ai dat cu capul de pereti la neologisme degeaba.

Ah, foarte bun jocul pentru candidatii la GRE, care s-au saturat de celebrele liste de cuvinte care „sigur” apar la test. Veti gasi aici cuvinte care nu apar pe acele liste.

Cine spunea ca un cuvant nu poate potoli foamea?

Publicat în food, politics. Etichete: , , , . Leave a Comment »

Idiosincrazii si idiotenii americane… si nu numai (2)

Revin cu partea a doua. Cred ca voi avea material pentru multe episoade…

***

De la primele sedinte de shopping m-a surprins neplacut sectorul foods. De fapt, am inceput sa inteleg de ce obezitatea e o problema majora a americanilor. Mananca prost si mult. Veti gasi infinit mai multe semipreparate decat alimente de baza. Mezelurile sunt dulci (amidonul sau siropul de porumb sa moara!!!), fara gust. Branza „speciala” e mexicana, dar e singura fara aditivi. Ah, unde e telemeaua de oi?

Dar e logic sa fie asa, cand un pachet de semipreparat, de ajuns pentru 2 persoane, ajunge sa coste mai putin decat punga de cartofi de 2.5kg. Adaugati si lenea monumentala a americanilor (ei zic ca e lipsa de timp; eu zic lene) si veti avea o dimensiune a dezastrului.

Gasesc cu greu ingredientele de care am nevoie. Am incetat sa mai cumpar Doritos, Tostitos si alte asemenea familii de chipsuri, pentru ca mi-am facut pofta si gata. In acelasi timp, nu reusesc sa inteleg pe deplin de ce in statul portocalei nu gasesc portocale rezonabile la sectorul fructe. Si in cel mai izolat sat din RO, unde exista un magazin satesc, voi gasi portocale mai bune ca la Walmart (sau Publix sau alte supermagazine de acest fel).

***

In ciuda a ceea ce ma asteptam, portiile de mancare la fast-food-uri nu sunt atat de mari, dar sunt uleioase si/sau dulci. Deci multe calorii in volumuri mici de mancare. Nu cred ca dpdv digestiv asta e o varianta buna pentru organism. Ah, inca n-am reusit sa mananc un hamburger care sa ma satisfaca, desi am incercat aproape tot.

Acum noua moda, pe langa eliminarea trans-fat, este introducerea in meniuri a pachetelor tip masa completa: o carne de vreun fel, garnitura (cartofi, fasole sau porumb in marea majoritate a timpului), desert si bautura. Pentru niste dolari in plus, iei nu doar burgerul, ci si sanatate intr-o lingura de piure (care cel mai probabil e din fulgi). Am incercat si eu asa ceva, fortat de imprejurari (cazare temporare la un motel, fara posibilitati de a gati etc), dar nu m-au convins. Totul e prea dulce si prea gras. Bine ca inca mai pot sa imi gatesc ce vreau si mai ales cum vreau.

***

O amintire din perioada de dinaintea inceperii cursurilor. Asa cum in RO CNP-ul e folosit peste tot, si aici exista Social Security Number. Daca la inceput era folosit doar de cei care aveau drept de munca pentru a-si raporta veniturile pentru stabilirea taxelor, acum SSN e ubicuitar. Iti trebuie absolut peste tot unde trebuie sa cumperi pe credit, pentru ca pe baza lui se obtin informatiile despre credit history (o sa revin mai jos). Asa ca pentru a fi platit ai nevoie sa aplici pentru a primi un SSN. Si cum sunt platit de universitate, aveam nevoie si eu de un numar. Nu va ganditi la prostii (prea mult)!

Cladirea federala in Orlando e in downtown (centru nu prea se potriveste), aproape de terminalul retelei de autobuze. Trebuie sa fii la intrare foarte devreme, pentru ca e multa lume care vine, in fiecare zi, si risti sa astepti ore intregi. Plus ca de unde stateam eu pana in centru faceam cam o ora jumate. Asa ca m-am trezit pe la 5, am motait in autobuz si pe la 7 fara eram in fata cladirii, al patrulea la coada. Cladirea cuprinde si judecatoria, asa ca erau 2 cozi separate.

Dar surpriza apare acum. Nu ai voie cu aproape nimic in interior: rucsacuri prea mari, camere video sau foto, reportofoane si… telefoane mobile. Mai mult, intr-un adanc spirit ne-american (sau asa credeam), nu iti ofera nici spatii de depozitare a acestor obiecte. Asa ca am ramas blocat: ce dracu fac cu telefonul? Nu puteam intra cu el, nu puteam sa il las la un al cetatean de la coada, ca nu stiam pe nimeni, politaiul nu vroia sa il tina (cica nu avea voie); tot el mi-a sugerat „solutia”: „Multi in situatia ta se duc si il ascund prin tufisuri pe aici, prin apropiere”. Nu imi venea sa cred. Imi spunea toate astea cu o seninatate halucinanta.

Cum eram aproape de statia de autobuz, am crezut ca tin minte ca exista dulapuri securizate, in care puteam sa imi las asa ceva. Evident, confundasem cu terminalul de Greyhound. Asa ca nu prea aveam solutii sigure. Mergand inapoi incet spre cladire, am deviat si am ajuns langa o alta cladire federala, care avea un spatiu verde in fata. Am ingropat telefonul intr-o hartie, printre frunze si palmieri pitici. Am stat in dubiu daca sa ma prefac ca urinez, pentru a indeparta eventualii scavengers, dar am ales sa nu. Ce vreti, eram disperat sa nu raman fara telefon!

Inauntru, la ghiseu, alta ciudatenie. Fiecare solicitant primea o hartie prin care se spunea ca au aplicat, dar unii primeau si numarul pe care urmau sa il aiba, ce-i drept, doar tiparit, nu in forma originala (care e o bucata de carton subtire, scris la masina). Eu am primit doar hartia simpla. De ce? Habar nu am.

Plicul cu numarul l-am primit la o saptamana.

***

La coada in fata mea erau 2 romani, frate si sora. Vorbeau in romana intre ei, ea fiind cea care aplica pentru SSN. Cred ca el era fie la liceu, fie la colegiu in primii ani. Am zis sa le spun ceva in romana, fiind primii romani pe care ii vad in US, in afara de rude. Cand m-au auzit, s-au uitat la mine si tipul mi-a raspuns in engleza. M-am uitat si eu la ei, mi-am facut cruce si i-am lasat in pace. Mare gradina are Bush!

Dar ceea ce m-a mirat era ca tipa venise tot cu o viza de studiu (nu stiu daca F1 sau J1), dar avea nevoie de frate sa ii traduca ce spunea tipa de la ghiseu. Cum pusca mea luase tipa viza de studiu?

***

Credeati ca in RO lumea face altceva la volan in timp ce conduce masina? Neah, aici e iadul. Se mananca, se probeaza haine, se repara fata, aaah, asta, machiajul, se poarta discutii aprinse cu pasagerii din spate prin intoarcere catre ei si da, se vorbeste la mobil in draci. Desi si aici legea interzice asta, foarte multi o incalca. Nu ar fi nici o problema daca cu cealalta mana ar fi in stare sa tina dracu volanul cum trebuie, sa nu te trezesti ca poti sa il mangai pe fata pe idiot, pentru ca ti-a intrat pe banda ta. Nu mai zic ca aseara, la iesirea din complexul de apartamente unde stau, un idiot (nu spun culoarea pielii, dar daca am zis culoare, cred ca ati inteles) blocase banda de dreapta si vorbea la telefon linistit. I-am dat flash-uri o data, de 2 ori, claxon, nimic. Cand au inceput sa claxoneze si din spate (ceea ce e rar, nu prea se foloseste claxonul aici), a catadicsit sa se miste, doar pentru a opri la cateva zeci de metri mai incolo, blocand banda. Idiot!!!!!!

***

Una din marile probleme ale americanilor e credit history. Mai precis, exista un credit score, sau 3, ca sunt 3 companii care se ocupa de asa ceva. Daca ai cumparat ceva pe credit sau ai scos bani de pe cartea de credit, modul cum iti platesti datoriile va determina scorul tau. Acest scor va determina la randul lui daca si ce fel de credit bancar poti lua, cat platesti la asigurarea auto, ce dobanzi ai la credit, daca iti poti lua telefon mobil cu abonament etc.

Dar ce ma enerveaza maxim pe mine e cercul vicios. Pentru a primi un credit sau carte de credit, iti trebuie credit history. Ori, nu poti sa iti faci credit history daca nu ai card sau lucruri luate in rate. Nu mai spun ca zambetul plin de intelegere a functionarei de la banca era aproape de ajuns pentru a o pocni.

O sa revin alta data cu detalii despre relatia cu bancile, ca acum nu mai pot. Cam atat, ca vad ca se umple de hate speech si trebuie sa ma mai calmez.

Arsita mare, monser!… sau de ce m-am intors

„Romania se topeste!” titreaza obsesiv Realitatea. Daca acum, la peste 30 de grade, poate se potriveste, cand au inceput, la Slobozia erau 23 de grade la ora 12. Dar bubele sunt multe la Realitatea si cum nu sunt dermatolog, nu mai continui.

De ce dracu’ m-am intors la scris pe blog? Hmm, poate pentru ca am redevenit somer. Bine, e pentru putin timp, peste o luna si cateva zile decolez, la propriu, catre taramuri americane. De fapt, inca nu sunt somer, fiind in perioada de preaviz, dar angajatorul a preferat sa ma plateasca sa stau. Alegerea lor, banii mei. De altfel, cred ca voi scrie cate ceva despre experienta mea in domeniul companiilor farmaceutice si promovarea medicamentelor, in masura in care nu voi incalca vreo clauza contractuala.

Vad ca si nepotul preferat al matusii Tamara are blog, preluat de la un nene care tot invita „personalitati” sa scrie. O fi trecut el la mijloace noi, dar naravul de a nu raspunde la intrebari/comentarii e ala vechi. Daca asa a adunat ditai averea, atunci nici eu nu voi mai raspunde la comentarii. Sau la acuzatii de la DNA.

Ma intreaba multa lume daca sunt pregatit de plecare, daca mi-am facut bagajele. Invariabil raspund ca am voie 2 valize a cate 23 de kg, deci nu prea am ce mari bagaje sa fac. Am donat multe haine, care fie sunt prea groase pentru zona unde ma duc, fie nu le-as mai purta nici chiar aici, in tara. Am dat si plapumi, si carti, si borcane goale (cu capac, bunica-mea le ochise de mult). De data asta, insa, am facut eu selectia, deci teoretic nu as avea de ce sa ma enervez ca nush cine din familie mi-a dat lucruri fara sa ma intrebe. Mi-am cumparat si valize, 2, din fibra de carbon, poate vor tine mai mult decat alea mai clasice. Ma tot uit la ele si realizez ca in ele va trebui sa intre tot ce iau cu mine, cel putin fizic. O fi mult, o fi putin 46 de kg? Voi afla, cel mai probabil la destinatie. Imi tot spun prieteni si rude ca voi cumpara multe de acolo, ca e ieftin si nu are rost sa le car de aici. Hmm, nu stiam ca americanii au si magazine cu amintirile mele la oferta.

M-am intors. Nu stiu daca raman. In tara sigur nu mai raman, cel putin 4 ani. Om mai vedea.

Ah, daca m-ati citit anul trecut, poate ati retinut ca ma chinuiam sa cultiv busuioc. Raportez cu mandrie ca anul asta am ditai padurea, in 2 vase mari si un mici-ghiveci. O sa le pozez. Deocamdata mananc deja din el.

Cam atat.