Ştiu, n-am mai scris de câteva zile, dar am fost chiar ocupat. Promit să mă revanşez.
Revin acum doar pentru a anunţa un fenomen meteorologic mai puţin comun: cad sateliţi de spionaj.
Nu se ştie încă (cică) unde şi când exact va cădea. Vă daţi seama ce potenţial turistic are toată treaba?
10 ani! Astăzi, 17 ianuarie, se împlineşte un deceniu de când scandalul Lewinski a zguduit lumea. Deşi era 1998, tot internetul a pornit toată tevatura, ştirea apărând prima dată pe DrudgeReport.
De atunci, nimic n-a mai fost la fel: muia a fost scoasă din conul de umbră în care se petrece de obicei, trabucul şi-a căpătat şi el o nouă dimensiune, rochiţa albastră a inspirat probabil seriile CSI, iar un preşedinte a redefinit limba engleză!
Cum a sărbătorit Hillary această zi istorică?
A făcut pe însoţitoarea de zbor în avionul ce o ducea de la Las Vegas la Reno (sau invers)…
Acum înteleg zâmbetul de pe figura lui Bill: Hillary a devenit mai kinky odată cu vârsta! Să facă şi asta parte din experienţa cu care ne tot „ameninţă”?
Am reuşit să citesc toate capitolele romanului scris de Ruxandra. Îmi place, din multe motive…
Întâi că am mers şi eu de multe ori cu trenul Iaşi-Timişoara, pe drept cuvânt numit „trenul foamei”, pentru a ajunge fie la Sibiu, fie la Oradea, fie la Tg. Mureş, la congrese studenţeşti, sau până la Arad pentru TOEFL iBT. Cand mi-am permis să merg la cuşetă, a fost cât de cât suportabil, dar la clasa a II-a…
Apoi, citind tot ce a scris până acum (prima pagina a romanului o găsiţi aici), îmi aduc aminte cu un zâmbet mai mult sau mai puţin amar despre amicii şi colegii mei basarabeni. Am avut şi colegi de grupă, dar şi de serie, iar prin intermediul prietenei am cunoscut multe fete şi băieţi moldoveni.
Din punctul meu de vedere, fetele nu sunt nici mai curve, nici mai proaste decât cetăţencele românce. Mai frumoase… aici e chestiune de gust, cred. Multe se apropie de acel model rusesc-blonde cu ochi albaştri, dar sunt şi roscate şi brunete naturale. La fel ca orice alt grup, sunt şi mai frumoase, şi şi mai comune. Repet, de gustibus!
Apoi, băieţii sunt si ei normali, precum conaţionalii mei: şi mai de treabă, şi mai puţin, unii destepţi, alţii mai puţin şi tot aşa. Eu m-am simţit bine între ei, sunt în marea majoritate calzi, prietenoşi, deschişi, stiu să facă o petrecere.
Evident, nu pot nega că există basarabeni care se simt sufocaţi de rigorile legilor. Dar, având în minte experienţa personală ca străin într-o altă ţară şi respectiv problemele românilor în Italia, sunt mai precaut cu generalizările.
Ce ştiu sigur e că mi-e dor de bomboanele „Bucuria”, cu aromele lor ciudate şi texturile crănţănitoare; mi-e dor de poveştile lor, spuse în acea limbă dulce, plină de arhaisme şi regionalisme, cu un cult al diminutivării, de vinul de Cricova negru ca pamantul sau galben ca uleiul în acele sticle deosebite, de şuba (căutaţi reţeta, că merită), de conservele pe care le face fiecare în casă. Mi-e dor de acel ” nu veniţi până în cămin, că am primit pachet de acasă?”.
Confirm şi eu, din păcate, probleme cu trecerea vămii, cu transportul. Ţin minte că era mare jalea pe timpul carantinei pentru gripa aviară, pentru că mare parte din studenţii moldoveni din Iaşi se bazau pe mâncarea adusă de acasă, ce îi scutea de multe cheltuieli, ori la vamă le erau oprite genţile cu conserve si borcane, ouă şi pui.
Din păcate, tinerii elevi şi studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România mai au de suferit încă din cauza acestor prejudecăţi. Ceea ce povestea Ruxandra într-unul din capitole privind reacţia negativă a unei părţi a studenţilor şi profesorilor români faţă de colegii basarabeni este încă adevărat. E păcat că se spune „Basarabia e a noastră…”, dar încă se gândeşte „… dar fără basarabeni”.
Aşa că îi mulţumesc şi eu Ruxandrei pentru ceea ce şi cum scrie şi îi urez multă inspiraţie. Sper să o citiţi şi voi!
Daca acum un an anunta iPhone, acum Steve Jobs, nebunul ce conduce Apple a introdus alte lucruri interesante: un gizmo pentru back-up wireless al datelor, upgrade-uri pentru iPhone si iPod Touch, inchiriere de filme prin iTunes si mai mult, o versiune noua a Apple TV, care cred ca va duce la cresterea semnificativa a obezitatii in US (gigelul poate inchiria filme direct din telecomanda, de pe canapea, nemaifiind nevoie de computer).
Dar lucrul care m-a cam lasat fara cuvinte e chestia asta:
MacBook Air, cel mai subtire laptop din lume…
Nu mai insist eu, va las sa cititi despre el pe site.
Acum, cui dau in cap sa obtin 1800 de dolari?
… mi-e dor sa merg inca o data la Ipotesti sau pe langa teiul din Copou sau…
De aici, de departe, parca suna altfel urmatoarele versuri:
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
La Multi Ani, badie!
Gata, fuse si se duse! Marea ceremonie, transformata in conferinta de presa sau mai precis comunicat de presa, a expediat foarte rapid Globurile de Aur in toate directiile.
Filmul lui Mungiu nu a castigat la film strain.
Dintre premii, mi-au placut cele pentru Atonement (coloana sonora si cel mai bun film-drama), animatie-Ratattouile si rol secundar in serie TV – Jeremy Piven, in Entourage.
Restul… m-au lasat rece. Sa dau aerul conditionat mai incet?
Incepusem sa scriu postul asta la cald, in timp ce soseau rezultate partiale din New Hampshire, dar am zis sa ma mai racoresc. Tot schimbam si titluri. Ramasesem la un moment dat la „Imperiul contraataca”. Mda, e patetic, dar comparatia asta luata din Razboiul Stelelor e atat de potrivita…
(respirand greu prin masca) Chelsea, I am your mother!
2% sau aproape 8000 de voturi, cam asta a fost diferenta intre castigator si candidatul de pe locul doi la democrati la aceste alegeri primare din NH. Cred ca e de notorietate de acum ca Hillary Clinton a castigat in fata lui Barack Obama. Despre explicatiile acestei situatii, in partea a doua a postului. La republicani, John McCain a reusit sa isi relanseze campania, dupa ce in vara anului trecut era aproape falimentata (zbura la economy class, isi concediase marea majoritate a consilierilor si cazuse in sondaje).
OK, poate e momentul sa intram un pic in analiza motivelor pentru care alegatorii SUSTIN ca au votat un candidat sau altul. De ce am scris cu majuscule? Aveti rabdare!
1. Economia: cu toate eforturile Finantelor de aici, economia americana e cel putin in stagnare, daca nu deja in recesiune. Un dolar foarte slab, caderea pietei imobiliare in state cruciale (Florida, California, New York) din cauza politicilor riscante ale companiilor de credit care au urmarit profitul in ciuda riscurilor, caderea sectorului industrial, exportul locurilor de munca spre piete mai ieftine, toate astea sunt ingredientele declinului. Adaugati si costurile uriase ale razboiului, China ca principal creditor al US si se poate intelege usor cum s-a ajuns aici.
In aceste conditii, economia este principalul motiv de ingrijorare al votantilor din ambele partide. Diferenta apare insa la asteptari. Daca votantii democrati ar dori o mai mare siguranta a locurilor de munca si a pensiei, republicanii vor in primul rand reduceri de taxe, care le-ar lasa in buzunar mai multi bani. Printre putinele lucruri asa-zis bune pe care le-a facut Bush a fost acea reducere de taxe din primul mandat. Ce stiu poate mai putini e ca ele s-au adresat in speciale celor cu venituri de peste 200.000 de dolari pe an (aproximativ 1% din populatie). Si-a permis acest lucru, pentru ca primise un excedent bugetar de la Bill Clinton, excedent transformat rapid insa intr-un imens deficit.
Acele reduceri de taxe nu s-au transformat insa in crestere economica de durata. Principalul sfat dat de Bush dupa 9/11 a fost: „Mergeti la cumparaturi!” si americanii s-au dus. Ceea ce insa putini spun este ca marea majoritate a lucrurilor pe care le-au cumparat nu erau produse in US: masini (nu e de mirare de ce a crescut Toyota), electronice (cred ca stie toata lumea unde se produc Sony, Panasonic, JVC, LG si tot asa), vacante in strainatate si, da, chiar case. Multi ar spune acum ca macar aici, la case, s-au intors banii in economia americana si ca a fost un fapt pozitiv. Hmm, si da, si nu: pe baza acestor venituri suplimentare, multi au cumparat prin credit ipotecar. Avansul a fost scazut de la un minim de 10-20% la doar cateva mii de dolari pentru case de cateva sute de mii. Asadar, valoarea ratei lunare a crescut foarte mult si pentru ca multi nu puteau sa si-o permita in acel moment, chiar cu tot venitul suplimentar dat de taxele mai mici, au acceptat o dobanda in crescendo: se pleca de la o dobanda mai mica, care urma sa creasca dupa o perioada de timp (exprimarea aici e cu „arms” sau brate de dobanda). Ei bine, asta s-a intamplat, s-au marit dobanzile si brusc, omuletii care si-au cumparat case mai scumpe decat isi puteau permite au descoperit ca nu mai pot plati. Si asa cand le-au cumparat casele erau scumpe, pentru ca, evident, crescand cererea, au crescut si preturile. Se ajunsesera la niste „scoruri” foarte mari (apropiate de ce se cere acum in Bucuresti).
In aceasta situatie, piata imobiliara s-a prabusit, pentru ca nu existau clienti noi care sa cumpere acele case la acele preturi. De sarbatori, m-am plimbat un pic prin cartierul de case unde stau rudele mele si am vazut foarte multe semne langa case, ce anuntau ca sunt de vanzare. Scaderile succesive ale dobanzilor de catre Trezorerie nu a dus la salvarea situatiei si se estimeaza ca va dura cel putin 3-5 ani pana la redresarea pietei.
Asadar, caderea pietei imobiliare, cresterea nivelului de indatorare al americanilor (un calcul mediu spune ca fiecare american ar avea datorii de cel putin 10.000 pe cardurile de credit; despre cum s-a ajuns aici, am scris un pic in postul despre Thanksgiving), caderea industriei, cresterea pretului petrolului, precum si pretul enorm al celor 2 razboaie sunt motivele acestei ingrijorari a electoratului.
Solutiile candidatilor? La republicani, reducerea taxelor (ca sa se bucure japonezii si chinezii si mai mult). La democrati, reducerea taxelor clasei mijlocii, revenirea la taxele mai mari pentru cei bogati, investitii in sectorul energiei sustenabile, eliminarea avantajelor corporatiilor care exporta joburi peste ocean si tot asa.
Ca sa imi dau cu parerea, eu as fi undeva la mijloc: reducerea taxelor pentru cei cu venituri mici si medii ar fi buna, dar nu cred ca americanii si-ar plati intai datoriile, ci mai degraba ar cumpara si mai multe prostii; as fi de acord cu expirarea reducerii de taxe pentru cei cu venituri mari, pentru ca si-a epuizat efectul pozitiv asupra economiei; sunt foarte de acord cu eliminarea celebrelor portite din codul fiscal, ce permit corporatiilor sa plateasca impozite foarte mici, in ciuda unui nivel oficial de taxare destul de ridicat. Imi place si ideea lui Romney de a elimina impozitul pe dividente, mai ales in contextul pietei americane, in care bursa chiar conteaza. Asadar, remiza! In plus, nu prea am auzit nimic concret privind creearea de noi locuri de munca sau macar pastrarea celor existente.
Pe de alta parte, in timp de recesiune, cand economia merge prost, electoratul american se indreapta spre Democrati, care accentueaza rolul guvernului federal fata de autonomia statelor.
2. Imigratia ilegala (pentru republicani): se estimeaza ca sunt aproximativ 12 milioane de imigranti ilegali in SUA, din care (tot aproximativ) 2 milioane au comis infractiuni. Aceasta tema, a imigratiei ilegale, este una din cele mai spinoase pentru electoratul republican, care vede in prezenta acestor persoane o amenintare complexa: pe piata muncii, ca problema de securitate, dar si una culturala. Daca explicatia pentru piata muncii este destul de evidenta (imigrantii ilegali muncesc pe salarii mult mai mici, nu platesc taxe, nu contribuie la fondul de pensii etc), cea pentru securitate e mai complexa. Astfel, pe langa faptul, evident si el, ca aceste persoane intrate ilegal in tara pot desfasura actiuni teroriste, apar si probleme aparent minore: un accident auto in care o astfel de persoana fara acte e vinovata (fara acte nu isi poate face asigurare auto) il obliga pe cel care e victima sa plateasca reparatiile fie din buzunarul propriu, fie din asigurarea sa, fapt ce duce la cresterea ratei – asadar pierde in ambele situatii. Se adauga si problema infractionalitatii din cadrul acestor grupuri de imigranti.
Problema culturala este si ea foarte interesanta si am observat-o si eu. In acest moment, comunitatea minoritara cu cea mai mare crestere o reprezinta hispanicii (sau latinos, cum sunt cunoscuti aici), urmata probabil de asiatici si indieni. Si la hispanici, si la chinezi se observa acelasi lucru: generatiile noi nu mai fac nici un fel de efort pentru a se integra – vorbesc engleza doar cand sunt fortati de imprejurari, au propriile canale TV si , presa scrisa, semnalizare bilingva pe internet, magazine, prospecte ale produselor etc. In multe sectoare din servicii si comert, este aproape imposibil sa patrunzi daca nu vorbesti spaniola. Au rafturi separate la magazinele mari, generaliste, unde gasesti produsele specifice. Exemplele sunt multiple…
Cred ca aceasta respingere a culturii americane (cata e!), a limbii engleze (cuplata cu aversiunea americanilor fata de limbile straine! asta ca sa nu zic ignoranta sau prostie) si in general a sistemului american este foarte importanta in respingerea de catre republicani a imigrantilor ilegali. Problema se complica si din cauze legislative vechi: orice copil nascut pe teritoriul american devine automat cetatean american, fapt ce duce la cereri de intregire a familiei si tot asa.
Solutiile avansate de republicani sunt destul de nedefinite: cresterea numarului trupelor de frontiera, amendarea imigrantilor ilegali, expulzarea infractorilor, expulzarea temporizata a tuturor celor aflati ilegal aici, trimiterea lor in „coada” celor care aplica pentru vize de munca/rezidenta si tot asa. Singura masura certa luata pana acum este aprobarea construirii unui zid (fizic) de-a lungul frontierei cu Mexicul, in lungime de peste 7o0 de mile, din California pana in Texas. Deja este inceputa treaba, din ce am vazut.
Sugestiile stupide cuprind colaborarea cu guvernul mexican pentru a creea conditii de munca in Mexic, ca sa nu mai aiba mexicanii de ce sa treaca granita. Yeah, right!
Parerea mea: va fi foarte greu de facut ceva pe termen scurt; chiar si cu marirea semnificativa a trupelor de frontiera (de unde vor veni banii?) Gardul/zidul respectiv probabil va limita intr-o relativa masura dimensiunea migratiei, dar nu 100%. Sunt curios ce va face cel/cea care va ajunge presedinte.
Ah, evident, democratii nu se ating de acest subiect, pentru ca minoritatile sunt in general parte a bazinului lor electoral.
3. Razboiul din Irak si problema securitatii nationale: Keith Olbermann (MSNBC) isi incheie fiecare emisiune reamintind cate zile au trecut de cand Bush a declarat incheierea operatiunilor militare majore din Irak. Va mai aduceti aminte de acest moment?
Desi lucrurile par sa mearga mai bine (desi in aceste zile au murit un numar important de soldati americani), totusi problema razboiului din Irak si, in general, cea a securitatii nationale ramane una importanta. Cu exceptia lui Ron Paul (candidat atipic pentru partidul republican, fost candidat libertarian la presedintia US), toti candidatii republicani sunt de acord cu ramanerea trupelor americane in Irak pe termen nedefinit, legand-o direct de asigurarea securitatii in US. Nu revin aici la istorie, la neexistenta armelor de distrugere in masa, la neimplicarea lui Saddam in 9/11. Faptul ca acea crestere a numarului de trupe din ianuarie 2007 a dus la scaderea numarului de victime doar pana la nivelul din 2006 pare sa nu ii loveasca prea tare pe republicani, care l-au creditat pe John McCain cu ideea acelei cresteri a trupelor si deci cu acest „succes”.
Deja argumentele din 2003, cum ca petrolul obtinut din Irak va compensa cheltuielile, ca irakienii vor dansa pe strazi la venirea trupelor etc nu mai sunt nici macar amintite, darmite combatute. Toti candidatii democrati cer acum retragerea trupelor, dar in momentul votului, cu exceptia lui Barack Obama (care nu era senator in acel moment), toti – Clinton, Edwards, Biden si Dodd – au votat pentru acordarea acelor prerogative speciale lui Bush, care a hotarat singurel ca porneste razboiul.
Costurile materiale ale celor 2 razboaie au depasit 1000 de miliarde de dolari si se preconizeaza ca vor depasi 2000, chiar cu retragerea preconizata de democrati. Ca numar de victime si raniti… nici nu mai vreau sa ma uit.
Parerea mea: va dura cel putin 2 ani retragerea trupelor combatante daca va fi un presedinte democrat si naiba stie cat daca va castiga un republican. O buna parte din ele vor fi redirectionate spre Afghanistan, unde situatia se complica.
4. Sistemul sanitar: „Statele Unite au cel mai performant sistem sanitar din lume!” sustin cam toti candidatii. Asa o fi, dar e si cel mai scump, de departe. Am vazut cateva facturi ale matusii mele, care a avut cateva probleme de sanatate, si m-am cam speriat. Daca nu ai asigurare de sanatate de la locul de munca sau nu ai un venit care sa iti permita sa iti cumperi separat, esti un om mort, la propriu si la figurat. Plus ca asigurarea nu asigura tot, existand co-plata, sume pe care le platesti si abia apoi intra asigurarea si tot asa. Se estimeaza ca exista 47 de milioane de americani fara asigurare de sanatate. Fiind un stat federal, situatia legislativa e inegala in cele 50 de state.
Aici, diferenta intre democrati si republicani este majora. Astfel, democratii doresc sporirea rolului guvernului federal, in timp ce republicanii vor sa lase totul la mana fiecarui stat. Din cei 3 democrati cu sanse ramasi in cursa, Edwards si Clinton doresc impunerea cumpararii de catre fiecare cetatean a asigurarii de sanatate, fie prin angajator, fie separat (evident, cu avantaje financiare, deduceri fiscale etc), in timp ce Obama se concentreaza intai pe reducerea costurilor si abia apoi pe impunerea obligativitatii; Obama doreste obligativitatea asigurarii copiilor, argumentand ca ei nu pot alege singuri.
La republicani, se pune accentul pe individ, adica pe cumpararea separata a asigurarii de catre cei care nu sunt inca asigurati. Mai mult, ei folosesc termenul de „socialized medicine” (care cred ca s-ar traduce mai degraba si mai inteligibil prin „sistem national de sanatate”) pentru a speria propriul electorat. Culmea sau nu, frica de comunism/socialism (diferentele se pare ca sunt prea fine pentru republicani) inca domina acest grup de electori.
Romney se lauda ca sistemul obligatoriu impus de el in Massachusetts pe vremea cand era guvernator a avut succes. Am citit insa si pareri ale unor cetateni din acel stat care sustin ca acest sistem doar a imbogatit societatile de asigurare, pentru ca includerea mai multor persoane in sistem nu a dus la scaderea costurilor, asa cum asigura Romney. Stiind acum cate ceva despre „cultura” corporatista din sistemul medical de aici, tind sa cred ca aveau dreptate acei oameni.
Ce mi-a placut in aceste dezbateri pe aceasta tema a fost parerea lui Huckabee, care a remarcat corect ca sistemul e construit in special pentru a trata bolile cronice in loc sa fie centrat spre preventie si profilaxie. Stiind cat costa medicamentele pentru tratamentul bolilor cronice, inteleg de ce sistemul e debalansat in aceasta directie.
Parerea mea: daca va castiga un democrat, cred ca va reusi sa faca ceva doar daca se va apuca imediat de acest lucru, in prima perioada a mandatului, pentru ca atunci are capitalul politic si de incredere pentru a putea impune modificari legislative de asemenea natura. Daca va fi un republican, nu cred ca vor scadea costurile sau primele de asigurare.
As mai vorbi si despre educatie, dar deja postul e kilometric si mai am si de aerisit cateva impresii personale.
Urmeaza alegeri primare in Michigan pentru republicani (democratii si-au pierdut toti delegatii la conventie, pentru ca au mutat data mult prea aproape de New Hampshire) si un caucus in Nevada. Pentru Mitt Romney, cred ca e momentul in care e obligat sa castige in statul natal, pe care tatal sau l-a condus timp de 3 mandate ca guvernator. In Nevada, Obama a primit sprijinul sindicatului culinar, care cuprinde toti lucratorii din industria cazinourilor si restaurantelor, adica aproximativ 60.000 de angajati (la un numar de 500.000 de democrati inregistrati, din care o mica parte participa la alegeri primare), iar astazi a primit sustinerea lui John Kerry, fostul nominalizat democrat din 2004, precum si, indirect, a lui Nancy Pelosi, presedintele Camerei Reprezentantilor (si a 3 in ierarhia americana, dupa presednte si vicepresedinte) si una din liderii aripii liberale din Partidul Democrat.
Voi mai reveni cu detalii despre ce urmeaza. Deja postul asta e kilometric si mai am si partea „personala”, asa ca aceasta parte de analiza (cat mai) obiectiva se opreste aici.
***
Ei, si acum sa ne suflecam manecile!
Intrebarea care a obsedat jurnalistii in primele ore de dupa aflarea rezultatelor a fost cum naiba a castigat Clinton cand TOATE sondajele il dadeau castigator pe Obama, cu cel putin cateva procente pana la 14 puncte diferenta. Explicatia a fost ca femeile de varsta medie si mai in varsta, care de obicei sunt mai pasive la vot, au reactionat foarte puternic la episodul emotional al lui Hillary, care a parut ca lacrimeaza atunci cand a fost intrebata cum rezista in fata tuturor atacurilor contracandidatilor. Apoi, s-a mai spus ca este posibil ca votantii sa nu fi spus adevarul atunci cand au declarat ca ar vota cu Obama, pentru ca nu au vrut sa para rasisti. Exista antecendente in care candidati de culoare erau creditati cu multe procente inainte de vot, ca apoi rezultatele sa fie pe dos.
S-a mai discutat, dar destul de pasager, despre gradul de veridicitate al emotiilor/lacrimilor doamnei Clinton. Parerea aproape generala a fost ca a fost sincera si ca n-a fost nimic premeditat sau prefacut. Hmm, spre deosebire de ceilalti analisti, eu am in minte antecedentul Basescu. Mai mult, avand in vedere toata sarada din acea zi, in care campania ei anunta demiteri si aduceri de forte proaspete, probleme cu fondurile, posibilitatea sa sara peste alegerile din Nevada si Carolina de Sud, cred ca au jucat foarte inteligent in a impresiona si induce mila si compasiunea in randul acestui segment de electorat.
Ma deranjeaza enorm acest tip de campanie, de discriminare pozitiva. Pe de o parte, doreste sa fie tratata egal atunci cand e vorba de securitate nationala si armata, dar pe de alta, sa nu fie atinsa nici cu o floare referitor la trecutul ei, la voturile exprimate sau la influenta pe care a avut-o in perioada petrecuta la Casa Alba (toate hartiile sunt sigilate si nu este permis accesul presei la ele). Am citit materialele de pe site-ul ei privind propunerile pe care le are in diverse domenii: educatie, sanatate, economie etc si marea majoritate sunt comestibile. In acelasi timp, insa, vazand strategia pe care o adopta in lupta electorala, atat ea direct, cat si consilierii sau apropiatii, ma face sa ma intreb daca imaginea creeata de republicani, aceea de personalitate antagonizanta, nu cumva e aproape de adevar.
Oricum, daca a fost strategie ce s-a intamplat marti, atunci trebuie luata in seama pentru eficacitate.
Despre Obama as avea de spus si bune si rele, dar poate alta data.
Sa ajung la „prietenii” mei, republicanii.
Inca de cand nu eram in US, dar urmaream procesul politic de aici, ma mira toata discutia asta despre valori, Reagan si tot restul. Sa le luam pe rand:
Fac paragraf separat, pentru ca merita discutia: e clar ca familia traditionala, de acum 40-50 de ani a disparut. In acea perioada, era de ajuns un singur salariu, al barbatului care lucra in industrie, si aducea destui bani acasa astfel incat sotia sa poata sta acasa sa creasca copiii, sa aiba grija de gospodarie si tot asa. Nu vreau sa ma intelegeti gresit, nu e misoginism, ci pur si simplu asa era situatia in America rurala si din orasele mici. Nu mai pun problema egalitatii intre femei si barbati, care a devenit realitate destul de tarziu in secolul al XX-lea. Asadar, situatia economico-sociala de acum nu mai e favorabila unei astfel de constructii familiale. In ciuda acestui fapt, republicanii ii dau inainte cu acest vis, care ramane doar atat, un vis!
Apoi, in ceea ce priveste homosexualitea si uniunile/casatoriile, am un principiu foarte simplu: ce nu ma afecteaza nu ma intereseaza! Oricum, nu cred ca rata divorturilor ar depasi-o pe cea a heterosexualilor. Mai mult, din cauza stigmatelor, as tinde sa cred ca aceste cupluri sunt mai solide si mai solidare, tocmai pentru ca au atatea probleme.
Discutia merge si mai departe, cu adoptiile/cresterea unui copil de catre un cuplu homosexual (fie barbati, fie femei). Din nou, conservatorii spun ca e o blasfemie, ca acei copii ar fi „condamnati” sa devina si ei homosexuali si tot asa. Iarasi, realitatea imi spune ca daca ar fi asa, copiii crescuti in familii heterosexuale ar trebui sa fie toti oameni realizati, echilibrati, inteligenti, cu bun simt si tot asa. Cred ca nu e nevoie sa va spun eu ca nu e asa, nici pe departe.
Apoi, inchei cu aceasta obsesie a republicanilor cu Reagan. Nenea Reagan, actor destul de prost, guvernator de California inainte de a deveni presedinte, a inceput primul mandat in 1980! Da, ati citit bine, acum aproape 30 de ani, intr-o perioada in care existau doar 2 superputeri, terorismul era o chestie locala, locurile de munca din industrie erau inca in US si nu in China sau India, incalzirea globala nu cred ca exista macar ca termen si tot asa. Este ultimul presedinte republican care n-a pierdut nici un razboi pentru ca nu a inceput nici unul. E ultimul presedinte american care a reusit sa atraga si democrati sa il voteze in numar mare (e adevarat, dupa ce democratul Jimmy Carter o cam rasolise). Asadar, asta e eroul republicanilor, un presedinte de acum 20 si ceva de ani. It’s all about the future, ain’t it?
Acum, ca sa mai salvez o umbra de obiectivitate, dintre toti candidatii republicani, il respect pe McCain pentru trecutul sau in armata si sacrificiul sau, admir faptul ca Fred Thompson (pe care il stiti din Law&Order, dar si din Hunt for Red October) a avut curajul sa fie singurul care are o propunere concreta de redresare a sistemului de pensii (desi are un stil de campanie foarte ciudat), ma uit cu interes analitic la prestatiile charismatice ale lui Huckabee. Nu imi place deloc de Giuliani si am pareri mixte despre Mitt Romney.
Hmm, mai am, dar ma doare degetul doar sa derulez postul asta, deci e de ajuns.
V-a placut?
Nu e prima oara cand americanii incearca sa incadreze un film aproape atipic intr-o categorie usor de inghitit de public, chiar daca pelicula e cu mult mai mult decat ceea ce ni se sugereaza. „Atonement” se anunta a fi altceva, vazand doar trailerul – o alta drama romantica, poate. Ma asteptam sa fie bun, dupa toate cronicile pozitive si nominalizarile la Globurile de Aur. Dar…
Dar am descoperit un film excelent, cu totul altceva decat as fi crezut, cu o poveste surprinzatoare, cu tehnici cinematografice nu foarte des intalnite, cu imagini ireal de frumoase, cu actori fascinanti si as putea continua la nesfarsit…
Marturisesc ca sunt fan Keira Knightley, nu neaparat pentru rolurile din seria Pirates of the Caribbean. Iar McAvoy ma surprinde placut, dupa ce ultima oara l-am vazut in Chronicles of Narnia, in rolul faunului.
Dar centrala e povestea si modul cum ea e spusa. Nu vreau sa dezvalui nimic, dar credeti-ma pe cuvant cand va spun ca merita sa petreceti 2 ore pentru a intra in aceasta poveste.
Am o multime de lucruri de povestit despre vacanta, sarbatori, dar deocamdata o sa dezvolt postul anterior, despre campania prezidentiala din US.
Nu intru intr-o descriere a sistemului electoral american, pentru ca sunt surse mai bune pentru astfel de informatii. Foarte pe scurt, presedintele in US este ales indirect, prin reprezentanti: candidatul care obtine cele mai multe voturi intr-un stat (si nu neaparat minim 50%) obtine toti delegatii (adica voturile electorale) ai acelui stat. Candidatul castiga atunci cand aduna peste 270 de astfel de voturi. Cautati pe wiki pentru detalii.
Canalele de stiri in primul rand, dar si canalele nationale (NBC, CBS, ABC, Fox), sunt aproape exclusiv focalizate pe cursa electorala prezidentiala. Scriam in postul anterior despre alegerile primare din Iowa, maine dimineata incep cele din New Hampshire. Se anunta o victorie clara a lui Obama (ramane de vazut cu ce diferenta), iar la republicani McCain e favorit sa repete rezultatul din 2000, cand il invingea pe Bush.
Am urmarit cele 3 confruntari televizate din weekend (cea dubla de pe ABC, care a prilejuit o intalnire istorica intre candidatii ambelor partide) si pe cea republicana de pe FoxNews. Toate au stat destul de mult sub semnul oboselii: Obama a fost aparat de Edwards in fata atacurile lui Hillary Clinton, iar la republicani Romney a fost tinta favorita in prima dezbatere, ca in a doua sa fie mult mai hotarat si mai sprinten in a insista pe aspectele importante pentru electoratul republican (imigratia ilegala si politica fiscala).
Am vizionat tot in weekend intalnirile electorale ale lui Obama, Clinton, McCain si Romney, in fapt, cele 2 perechi de favoriti pentru maine. La democrati, efectele rezultatelor din Iowa se fac din ce in ce mai tare simtite, in toate aspectele: numarul participantilor la mitingurile lui Obama e in continua crestere (uneori tine un discurs inauntru si altul afara, pentru ca atata lume nu incape in sala), iar strategia lui Clinton pare ca se schimba in fiecare zi. De asemenea, observ o mare deosebire intre demografia celor 2 grupuri: foarte multi tineri la Obama, dar nu exclusiv, echilibrat barbati si femei, echilibrat si pe minoritati, in timp ce la Clinton se remarca prezenta in numar mare a femeilor de varsta cel putin medie si peste. De altfel, o comparatie aproape direct si deloc favorabila lui Clinton a putut fi facuta in momentul discursurilor de dupa aflarea rezultatelor din Iowa: in spatele lui Clinton erau mare parte din actorii epocii presedintelui Clinton (o Madeleine Albright decrepita, un Wesley Clark-fost comandant al trupelor NATO in Bosnia si el imbatranit si nu in ultimul rand un Bill Clinton albit, ridat si cu o fata rosie de speriat); asta in timp ce in jurul lui Obama era lume de toate varstele, extrem de activa, bucuroasa, entuziasmata si energizata.
Obama deja a intrat in pielea candidatului aflat in frunte, pe val. Nu se abate de la mesajul pozitiv, nu raspunde aproape deloc atacurilor lui Clinton, iar cand o face reuseste sa le faca disperate si inutile. Are de ceva vreme o naturalete in vorbire extraordinara, o atitudine de invingator, dar nu una ingamfata. Este clar cel mai bun orator din tot grupul de candidati, doar Huckabee incercand fara succes sa se apropie.
Obama surprinde si prin organizarea extraordinara a campaniei sale. Nu a facut nici o greseala majora (una care sa tina prima pagina a ziarelor), a reusit sa mobilizeze categorii largi de populatie care nu mai votasera pana atunci, a transformat in voturi intentiile si energia participantilor la mitinguri. Daca in Iowa ar fi participat cam tot atatia oameni ca in 2004, Clinton ar fi castigat sigur alegerile, dar dublarea numarului de votanti a dus la o victorie clara a lui Obama.
Obama a reusit aproape sa „sechestreze” notiunea de schimbare (change). Intr-atat de puternica e asocierea acestei idei cu Obama, incat si candidatii republicani il pomenesc atunci cand vorbesc despre schimbare si aproape se raporteaza la el cand isi sustin propriile capacitati de a aduce aceasta schimbare.
Nu sunt politolog de meserie, asa ca nu voi mai insista prea mult pe partea de mesaj. Pot vorbi insa cu ceva experienta despre imaginea campaniilor (semne, postere, culori etc).
Am remarcat de la inceput imaginea extrem de curata si profesionala promovata in campania Obama: au venit cu un simbol extraordinar, acel cerc ce cuprinde culorile drapelului, dar care, la o privire mai atenta (constienta, caci va asigur ca pentru americani mesajul e transmis subliminal foarte rapid), se observa un rasarit de soare. O este prima litera din numele candidatului.
Toate semnele si accesoriile de campanie sunt foarte curate, foarte simple, neincarcate. Ce apare la mitinguri e semnul unei organizari excelente: semnele sunt pe fond albastru, pentru a aparea bine pe televizor sau pentru a individualiza bine mesajul atunci cand sunt puse pe pereti deschisi la culoare. Cuvintele „change” si „hope” sunt centrale si apar mult mai des decat numele candidatului. De altfel, nici nu e nevoie, pentru ca au reusit sa faca aceste cuvinte si numele lui Obama intersanjabile. Faceti comparatia cu posterele si afisele lui Clinton, ce au numele ei ca element central.
Ce e extraordinar e ca si cei care isi fac propriile semne, cu carioci pe carton, recurg tot la acel simbol cu cercul si cuvintele cheie, ceea ce denota faptul ca mesajul e bine intiparit in mintea votantilor. Ce e si mai extraordinar e faptul ca un astfel de candidat, relativ necunoscut pe plan national (cu exceptia unei parti a democratilor, care l-au remarcat cu ocazia discursului tinut la conventia democrata din 2004), a optat sa nu isi impuna numele ca element central al campaniei.
Hmm, si acum ajungem la Hillary Clinton si campania ei. S-a spus ca are cei mai buni oameni, ca a avut o campanie (aproape) perfecta, disciplinata, multi mirandu-se de ce nu a avut succes. Au existat totusi si greseli mari, taxate de presa si public (un coordonator al campaniei din New Hampshire a fost fortat sa isi dea demisia dupa ce a insinuat ca Obama ar fi fost traficant!!! de droguri in tinerete; el a recunoscut ca a consumat droguri in adolescenta, intr-una din cartile sale; Bill Clinton a avut multe momente bune, dar si destule gafe etc). Probabil cea mai mare greseala tactica a ei a fost nereceptarea trendului national, care, dupa 7 ani de bushisme, vrea schimbare cu orice pret. A insistat pe experienta ei, cand publicul vroia schimbare. A insistat pe trecut si pe realizarile sale (aici discutia poate fi lunga), cand votantii se uita spre viitor. Nu mai insist.
Ce m-a mirat insa si m-a surprins neplacut a fost campania de imagine adoptata. Afise cu un aspect invechit, ca sa nu spun prafuit, cu acel drapel cel putin ciudat ca forma, dimensiuni si pozitie, cu suprapunerea neglijenta a literei y peste el, cu 2 nuante de albastru care aproape scufunda steagul in afis, cu un font cu serife mai degraba traditionalist decat elegant folosit pentru nume si un Arial obositor de banal folosit pentru site. Chiar nu s-au obosit sa testeze si alte fonturi sau folosesc un 586 cu Office 95 sau Corel 5? Nu pot sa cred ca ditai campania, la un moment dat cu cele mai multe resurse financiare, nu a reusit sa produca ceva mai acatarii, mai de 2007-2008.
Si daca acest grup de afise nu era prost destul, au zis sa faca si altele. In Iowa au venit cu unele hidoase, font verde pe fundal galben, cu sloganuri ciudate si acelasi Arial abuzat la maxim. Nu am gasit acum pe picior poze, dar puteti vedea exemple in primele 2 poze de aici.
Apoi, aproape saptamanal, a schimbat sloganurile si deci si panourile in consecinta. Aceeasi munca de mantuiala, aceleasi fonturi obosite, fara consideratie pentru privitor. Acum, in New Hampshire, au aparut si unele total verzi, cu font alb, apartinand unui sindicat care o sprijina.
Per total, o mare dezorganizare vizuala, un aspect invechit, neingrijit, neunitar, in continua schimbare si redefinire, mereu in urma mesajului zilei. Repet, o mare dezamagire pentru cineva cu experienta mult-trambitata.
Tot ca imagine, nu pot sa nu remarc diferenta marcanta intre aspectul publicului la un miting Obama sau chiar Clinton si una a lui McCain. Initial, la prima vazuta, am crezut ca a venit el la un azil de batrani. M-am lamurit rapid ca a venit publicul la el: imensa majoritate trecuta bine de varsta pensionarii, o scena plina de fosti militari, si ei bine trecuti prin viata; foarte putini tineri. McCain este cel mai in varsta candidat, avand 71 de ani acum si 72 la momentul votului final in noiembrie. El a castigat aceste alegeri primare in 2000, in primul rand cu sprijinul independentilor, care sunt aproximativ 40% din totalul populatiei din acest stat. In acest an, cel mai probabil, mare parte din acesti independenti se vor duce catre Obama.
Asa, spre deliciul celor care au suportat acest post imposibil, primele voturi au si venit in aceste alegeri primare din New Hampshire: Dixville Notch e prima localitate care incepe votarea, fix la 12 noaptea. La republicani, Giuliani-1, McCain-4, Romney-2, iar la democrati Edwards-2, Richardson-1 si Obama-7. Da, ati citit bine, adunate dau pana in 20, dar valoarea simbolica e mare. Ca detaliu, in acest oras, exista 2 votanti inregistrati ca democrati, 2 ca republicani, „restul” fiind trecuti ca independenti.
Asadar, o campanie extrem de interesanta si antrenanta: nu poate spune nimeni cine va fi nominalizatul democrat si cu atat mai putin cel republican. Multi se plang de faptul ca Iowa si New Hampshire au un rol mult prea mare in alegerea lor, raportat la demografia si dimensiunile statelor, dar, in acelasi timp, aici sunt singurele locuri unde candidatii merg in casele oamenilor, discuta om la om si pot fi priviti in ochi destul de usor fara binoclu. Merg la restaurante, cafenele, dau mana cu oamenii, discuta, raspund la intrebari, se fac cunoscuti sau recunoscuti.
Voi reveni! Sper ca nu v-am plictisit prea tare. Daca da… asta e!
COMPLETARE: Abia acum am vazut: Chuck Todd, directorul departamentului Politic al NBC News, are un articol excelent despre branding, pe partea de mesaj. Merita citit! Evident, in completarea postului meu 🙂
In aceasta seara, Barack Obama a castigat primul vot acordat in actuala campanie prezidentiala din US; la republicani a castigat Mike Huckabee, despre care am vorbit intr-un post anterior.
Asta e rezultatul final pentru democrati. De precizat ca au fost peste 225.000 de participanti la acest tip special de alegeri primare, aproape dublu fata de 2004. Am urmarit online pe CNN live dintr-una dintre locatiile unde era una din aceste mini-alegeri pentru democrati: sistemul e destul de arhaic, oamenii se aduna in colturile camerei, fiecare langa reprezentatul candidatului pe care il sustin; daca la prima numaratoare un candidat nu aduna minim 15% din cei prezenti, atunci acestia se redistribuie (sau nu)-la final, se atribuie fiecarui candidat un numar de reprezentanti la adunarea unde se decide, formal, cine a castigat alegerile primare din acel stat. Merita precizat, macar pentru diferente de principii, faptul ca acest sistem complicat de redistribuire se aplica doar la democrati, republicanii scriind pe hartie pe cine sustin si cam gata.
Deja 3 dintre democrati au renuntat sa mai continue campania (Dodd, Biden-de care imi pare rau, si Gravel), campul subtiindu-se considerabil. Poate asa va fi mai mult timp de dezbateri productive, daca sunt mai putini.
La republicani situatia a stat la modul urmator:
Inca nu sunt adunate toate voturile, dar e destul de clar. Infrangerea lui Romney, cel care a cheltuit multe milioane de dolari in aceasta campanie, si mai ales victoria lui nenea Huck, flancat aproape de Chuck Norris (da, ala din Walker, Texas Ranger) ma face din nou sa ma incrunt, aducandu-mi aminte de cum si mai ales de ce era atat de popular Bush in 1999 si chiar 2003.
Oricum, remarc faptul ca si in acest an sondajul de opinie al Des Moines Register (principalul ziar din Iowa) a fost foarte aproape de rezultatele finale, asta desi conducerea ziarului a sprijinit-o pe Hillary.
Intrebarea din titlu va primi probabil un raspuns pana pe 5 februarie (prietenii stiu de ce).
Ca media, am urmarit cu multa placere transmisia TV a MSNBC si cea online a CNN (updatare foarte buna a rezultatelor partiale).
Here we go! Go Obama!
Land of mano 